Într-un sat de munte, acolo unde norii se odihnesc pe acoperișurile caselor, iar timpul curge mai domol, bătrâna Sofia aduna, în fiecare seară din Săptămâna Mare, săteni în jurul sobei. Nu veneau doar copiii. Veneau și părinți, și bunici, tineri și bătrâni.

Toți, cu sufletul deschis. Avea o liniște în glas și o lumină în priviri care nu ținea de vârstă, ci de adevăr. Și-n fiecare an, în aceleași șapte seri, spunea o poveste. Nu din cărți. Din inimă. O poveste care n-avea nevoie de adăugiri, ci doar de a fi simțită.

- A fost odată, spunea ea, o Săptămână în care Cerul a stat cu privirea aplecată spre pământ. O Săptămână în care Dumnezeu n-a vorbit cu tunet, ci cu tăcerea durerii. Și a iubit mai mult decât poate cuprinde cuvântul. Să vă spun acum ce s-a petrecut, zi după zi. Cine are inimă de copil, să creadă. Cine are inimă de adult, să înțeleagă.

Duminica Floriilor

A fost o zi cu cer senin și suflete clătinate de așteptare. Iisus, Fiul Celui de Sus, a intrat în cetatea Ierusalimului nu ca un împărat cu oștire, ci călare pe un măgăruș blând. Iar lumea, de parcă și-ar fi amintit pentru o clipă Cine este El cu adevărat, a alergat înainte-I, cu ramuri de finic și cântece de bucurie.

- Osana! Osana! strigau oamenii, iar bătrânele își ștergeau ochii cu colțul maramei.

Iisus îi privea cu drag, dar și cu tristețea Celui care știe că bucuria aceasta va ține puțin. A intrat în Templu, a privit spre cer, apoi spre oameni, și S-a rugat în taină. Pentru toți.

Lunea Mare

Ziua de Luni a început cu vânt aspru și tăcere. În drum spre cetate, Iisus S-a apropiat de un smochin frumos, dar fără rod. A ridicat mâna și a spus: - Să nu mai dea rod în veci.

Nu era mânia unui om, ci judecata Celui care știe că frumusețea fără suflet e ca lumina fără căldură. Ajuns în Templu, a găsit negustori, bani și zarvă. Cu ochii plini de foc, a alungat tot, și a rostit:

- Casa Tatălui Meu se cheamă casă de rugăciune, dar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari!

Și porumbeii au zburat, iar copiii s-au apropiat fără teamă, ca lângă un izvor.

Marțea Mare

În ziua a treia, Iisus a urcat pe Muntele Măslinilor, cu ucenicii aproape. Acolo, sub bolta cerului, a început să le spună pilde, una mai adâncă decât alta. Le-a povestit despre cele zece fecioare, despre candelele aprinse și cele stinse, despre Mirele care vine când nu te aștepți.

-Să aveți untdelemn în suflet, a zis El. Credință, nădejde și iubire. Căci fără ele, veți bate în zadar la ușă.

Apoi le-a vorbit despre talanți și despre Judecată. Și fiecare cuvânt al Lui cădea ca un bob de grâu în brazda inimii.

Miercurea Mare

Ziua aceasta a fost învăluită în miresme și trădare. În casa lui Simon, o femeie a venit cu un vas de alabastru. Fără cuvinte, a spart vasul și a uns picioarele Domnului cu mir scump și cu lacrimi. Le-a șters cu părul capului.

-De ce face asta? a zis Iuda.

-Ea M-a pregătit pentru îngropare, a răspuns Iisus. A făcut un lucru frumos.

Seara, Iuda a plecat în întuneric, cu treizeci de arginți în traistă și inima pustie.

Joia Mare

Joia a fost ziua Cinei de Taină. Iisus a spălat picioarele ucenicilor, ca un slujitor. Petru a refuzat, dar Domnul i-a spus:

-Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.

Apoi a frânt pâinea și a zis:

-Acesta este Trupul Meu.

A binecuvântat vinul și a rostit:

-Acesta este Sângele Meu.

Și în Grădina Ghetsimani, în noapte, S-a rugat cu lacrimi amare. Apoi, a venit Iuda, cu torțe și soldați, și L-a trădat cu un sărut.

Vinerea Mare

Zi de durere. Zi de jertfă. L-au dus la Pilat. L-au biciuit. L-au batjocorit. I-au pus cunună de spini. Și poporul, care duminică striga Osana, acum striga:

-Răstignește-L!

Pe Golgota, între doi tâlhari, L-au răstignit. Și El a spus:

-Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac.

Când și-a dat sufletul, soarele s-a ascuns, pământul s-a cutremurat, iar catapeteasma Templului s-a rupt. Dar iubirea Lui nu s-a frânt.

Sâmbăta Mare

Ziua tăcerii. Trupul Domnului era în mormânt, dar sufletul cobora în iad, ca o flacără vie. A spart porțile morții, a scos sufletele celor drepți și le-a dus spre lumină. A fost ziua în care iadul s-a cutremurat.

Duminica Învierii

În zori, femeile mironosițe au venit la mormânt. Piatra era răsturnată. Un înger, strălucitor ca o stea, le-a spus: -Nu este aici. A înviat!

Și lumina a năvălit peste lume, ca o mângâiere. Hristos înviase, și odată cu El, speranța.

Mama Sofia închise ochii. O clipă, părea că visează.

-Așa a fost, dragi suflete. Dar să știți că această Săptămână nu trăiește doar în poveste, ci și în faptele noastre. Căci fiecare zi are și o rânduială, o taină, o datină ce ne ajută să trăim cu inima curată…

Săptămâna Mare

-În Lunea Mare, omul bun face curățenie în casă, dar mai ales în suflet. Se scutură de gânduri rele și de griji. Se dau la o parte toate cele ce nu folosesc, se aerisesc hainele și odăile. Se începe postul mai cu strășnicie.

-Marțea Mare e zi de muncă și de rânduială. Se spală și se calcă, dar nu se ceartă. Se lucrează în tăcere, cu gând bun. Se face ordine nu doar în oale, ci și în vorbe.

-Miercurea Mare e zi de pocăință. Se ține post aspru, și omul se gândește la greșelile lui. Nu e vreme de gâlceavă, ci de iertare. Se merge la biserică, se spune o rugăciune pentru dușmani și se face milostenie.

-Joia Mare e zi de pregătire. Se coc pasca și cozonacii, se vopsesc ouăle, se adună fetele în jurul mamei și bunicii. Femeile credincioase se spovedesc și se împărtășesc. Seara, se merge la Denia celor douăsprezece Evanghelii, iar lumina de acolo se păstrează ca o făclie pentru casă.

-Vinerea Mare e zi de post negru. Nu se mănâncă nimic, se merge la Prohod, iar seara, cu lumânarea aprinsă, se înconjoară biserica. Se trece pe sub Sfântul Epitaf, pentru sănătate și iertare. Nu se coase, nu se spală, nu se bat cuie. E zi de tăcere.

-Sâmbăta Mare e ziua în care totul se pregătește. Se pun hainele curate, se așază bucatele în coș, se toarnă vinul, se leagă prosopul peste. Și la miez de noapte, cu inima bătând în piept, oamenii se duc la biserică, să ia Lumină.

-Iar Duminica Învierii e ziua în care ne îmbrăcăm cu bucurie. Ziua în care ne întâlnim, ne iertăm și spunem: Hristos a Înviat!