Deținuții politici din Experimentul Pitești, în Săptămâna Patimilor a anului 1951
- Mirel Curea
- 6 mai 2024, 08:41
Pentru românii cu credință în Dumnezeu și dragoste pentru Istoria deseori crâncenă a acestui popor, Dumitru Bordeianu este un mărturisitor. Credința în Dumnezeu de care nu s-a lepădat în cei 16 ani de temniță comunistă l-a ajutat să revadă lumina soarelui. A găsit puterea să lase pe urma sa un volumul de memorii, intitulat „Mărturisiri din mlaștina disperării”, publicat la Paris, în 1992. În el a povestit ce a îndurat ca victimă a Experimentului Pitești, după ce fusese un erou decorat cu „Bărbăție și Credință”, pe Frontul de Est.
Mai toți românii, fiecare după evlavie și posibilități s-a bucurat de Sărbătoarea Paștilor. La fel și eu, m-am ținut cu ai mei de datinile și obiceiurile pe care le-am apucat de la părinți și bunici. Nu voi da cuvântul de onoare, cine vrea să mă creadă, bine, cine nu, la fel de bine, nu există sărbătoare a Ortodoxiei sau a țării mele, fără că eu să nu mă gândesc la cei care au pătimit pentru Dumnezeu și Țară, unii cu prețul vieții, să nu le aprind o lumânare.
Nu am făcut altfel nici acum. M-am rugat pentru românii mei, care au ținut credința și țara. Pe ei ne-am ridicat, măcar atât să fac și eu, să-i pomenesc cu tot sufletul și cu toată cinstirea dată de îndoiala că eu aș fi fost capabil de asemenea tărie. Au privit moartea în ochi și și-au înfruntat călăii fără să-și piardă nădejdea în Mântuitor. Poate ar fi de mare folos pentru noi, ca neam, să știm ce au pătimit unii dintre cei care au pus pe Dumnezeu și Țara înaintea vieților lor. Unii dintre cei care au mai apucat, au povestit. Așa cum a făcut-o mărturisitorul Dumitru Bordeianu cu modestie și acuratețe în memoriile sale. Am ales un fragment despre ceea ce a avut de îndurat în Închisoarea Pitești, Camera 3 Subsol, în timpul Experimentului cu același nume, în Săptămâna Patimilor din anul 1951:
Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. În acea după-amiază, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital și a făcut o nouă redistribuire pe prici. Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor și cu Paștile. […]
Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de ață groasă, niște cutii de conserve goale, mangal și o sticluță. Le-a așezat pe priciul nostru și, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu.
Zaharia ni s-a adresat în felul următor: „Misticilor și – celorlalți din cameră – bandiților, pentru că credeți în Dumnezeu și în Patimile Lui, iar după cum știți eu nu cred în astfel de baliverne, și pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeți și voi ce patimi vor îndura acești mistici!”
Oricine mi-ar fi spus și orice aș fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-aș fi putut închipui niciodată că niște minți satanizate și bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli și ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfințenia și Neprihănirea Lui. […]
Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele și hula adusă lui Dumnezeu? Cei credincioși ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu și pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care și așa hulesc pe Dumnezeu, fără a fi torturați.
Noi, „misticii”, am fost purtați timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant și i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii.
L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au forțat să facem. Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fața ochilor, îndoliată, așa cum înțelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferințele mele, deși biata de ea nu știa în ce iad mă aflam. […]
După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. […] La sfârșitul celor opt zile de chin și umilință, de dimineață până seara, distruși sufletește, scârbiți de noi înșine, de neputința și slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele.
Din cauza mersului pe ciment, genunchii noștri erau o rană sângerândă si, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni și mai adânci în sufletele și conștiința noastră.
Mă gândeam cu groază în acele momente dacă aveam să petrecem la fel și alte sărbători ale Nașterii și ale Învierii lui Hristos, în timp ce părinții, frații, surorile și prietenii noștri vor trăi bucuria adevăratelor sărbători.
Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca și noi.
Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor și prăbușirea lor în neant.
Ce aș mai putea adăuga eu? Poate doar faptul că pentru Mădălin Hodor, trimisul liberalilor la vârful Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității, deținutul Dumitru Bordeianu nu este nimic altceva decât unul dintre „Căcații cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus”. Pentru mine este un erou căruia îi sunt dator măcar un gând și o lumânare aprinsă.