Pasărea măiastră din strada „Livada cu duzi”. Maria Tănase, prima divă zămislită din colbul mahalalelor bucureștene

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Dispărută la numai 50 de ani, Maria Tănase rămâne – și acum, după 63 de ani – una dintre cele mai incitante personalități românești. Din brațele unor mari creatori în lumea terifiantă a serviciilor secrete, din terasele boemei bucureștene pe marile scene ale Capitalelor, Pasărea măiastră, cum a numit-o cel care și-a ciopplit în piatră admirația pentru ea, a fost una dintre cele mai iubite artiste de românii secolului trecut. Deși, poate că ”Mi-am pus busuioc în păr”, ”Aseară ți-am luat cercei” sau ”Ciuleandra” sunt și acum ascultate cu plăcere de tinerii care redescoperă savoarea boemei bucureștene.

Maria Tănase, prima divă zămislită din colbul mahalalelor bucureștene

Cortegiul său funerar, în 25 iunie 1963, a fost neegalat ca mulțime de participanți, mânați doar de durere și respect, până la cel al Regelui Mihai (în 2017!).

Textul pe care îl reproducem astăzi este scris și publicat la numai câteva zile de la pierderea doamnei cântecului românesc. Nu am ales nici azi un text semnat de vreun redactor oarecare rămas de serviciu după program, ci o pastilă semnată de un nume al literaturii acelor vremuri, Petru Vintilă. E de ajuns să amintim romanul biografic ”Eminescu” și ”Mărirea și decăderea Păunei Varlam”, ecranizată sub titlul ”Patima”, cu Draga Olteanu Matei, magistrală, în rolul principal.

Textul a apărut în Luceafărul și încă un lucru atrage atenția, mai ales acum, când IA-ul face concurență gazetarilor. Pe aceeași pagină semnează, materiale diferite, toate din domenii ale artelor, dramaturgul Dumitru Solomon, criticul Dan Grigorescu (l-am avut în facultate profesor de Istoria Artei Universale), părintele Radio Vacanța, Corneliu Leu, și regizorul de film Iulian Mihu.

Petru Vintilă era în 1963 colaborator permanent al Luceafărului. Mai trebuie spus că fotografia din deschidere este o colorizare a maestrului Florin Roștariu.

Material apărut în 6 iulie 1963 în revista Luceafărul, sub semnătura lui Petru Vintilă

PASĂREA DIN „LIVADA CU DUZI”

În septembrie 1959 am vorbit pentru prima oară cu Maria Tănase. O ştiam de multă vreme, o văzusem pe scenă şi-o auzisem cîntînd, darîpentru intîia oară stăteam unul în faţa celuilalt, la un taifas gospodăresc despre cîntec şi vers şi mai ales despre vechea mahala bucureşteană.

Bucureştii stăteau atunci să împlinească o plinătate dintr-un mileniu de vieţi şi istorii, iar Maria Tănase cîntase, începînd de prin 1937, folclorul iscat la marginile cu bordeie şi grădini ale marelui oraş plin de contraste.

M-am dus la Maria Tănase, pentru interviu, înarmat cu un condei şi-un caiet de şcolar, dar mai potrivite (mi-am dat seama în timpul vizitei) ar fi fost uneltele unui culegător folclorist, adică un fonograf sau un magnetofon, fiindcă interviul l-am primit mai mult cîntat ușurel, ca un oftat de mierlă într-o margine de crîng:

Mă dor tălpişoarele

Bătînd mahalalele.

Mahala şi ţigănie

Vedea-te-aş neagră pustie

Că de cînd trăiesc cu tine

N-a rămas carne pe mine.

Maria Tănase, povestitoare

Între versurile cîntate în surdină, Maria Tănase povestea frînturi din viață într-o proză cu nuanţe, tonuri şi culori care urcau parcă din Caragiale, Creangă şi Anton Pann.

Era un farmec nespus s-o asculţi aşa cum povestea cu vorbe simple şi necăutate, cu vorbele acelea uneori cam dure, care aveau în ele ceva ţărănesc şi frust şi care ar fi putut face să se îmbujoreze numai obrajii candorilor ipocrite.

Îmi spunea în răstimpuri uitîndu-se prin mine ca prntr-o lentilă, îmi spunea „mă“, apoi îşi dădea capul pe spate, îşi scutura copilăreşte buclele castanii şi rîdea de perplexitatea mea. Era de-o familiaritate şi simplitate încântătoare şi care cucereau din primele clipe. Faţa ei prelungă şi căreia îi stătea atit de bine încadrată în marama de inefabile subţirimi ale borangicului romînesc, era de-o mobilitate puțin obişnuită, veselia deschisă alternînd — după viers şi cîntec — cu o tristeţe plină de îngîndurări adînci.

Trebuia s-o fi ascultat cîntînd ca să-ţi dai seama că în glasul acestei excepţionale cîntăreţe, cîntau, de fapt, secolele îndelungi ale Mioriţei, dar şi deceniile de tristeţe în care a trăit, visat şi murit domnişoara Nastasia a lui George Mihail Zamfirescu:

Te-am zărit printre morminte palidă şi despletită

Şi zăream a tale lacrămi

Pe obraji cum şiroiau.

Te-ai întors tîrziu acasă

Primul lucru ce-ai făcut

Ai ars plapuma şi perna

Patu-n care am zăcut.

Cu pămînt greu stau pe mine

Şi cu Dumnezeu mă cert

Că nu pot să ies din groapă

Să te bat şi să te iert.

Maria Tănase, născută în mahalaua Cărămidari

Ea s-a născut în căsuţa modestă a unui grădinar din uliţa „Livada cu duzi“, undeva prin Cărămidari, la doi paşi de „Mărţişorul“ lui Tudor Arghezi. Acolo a copilărit, într-o veche şi sordidă mahala bucureşteană, acolo a auzit-o pe mama ei cîntînd primele doine izvorîte la graniţa aceea dintre peisajul rural şi citadin, îngînînd-o întîi în doine, apoi cîntînd singură, pînă cînd, în 1937, numele şi personalitatea ei s-au impus, nu fără avataruri şi greutăţi şi umilinţe, dar definitiv, în arta romînească a muzicii interpretative.

De la Barbu Lăutaru şi Grigoraş Dinicu, nu s-a mai ivit pînă la Maria Tănase un talent atît de generos şi de bogat, un iubitor şi interpret atît de pasionat al muzicii populare româneşti şi prin moartea ei, poporul nostru pierde un adevărat geniu vocal, o solistă care — cîntînd doina şi hora — le-a trăit cu o profunzime şi intensitate neobişnuite, cuceritoare.

„Nu tânjesc după vechea înfăţişare a mahalalei bucureştene”

Cînd i-am solicitat interviul, îmi spusese: „Nu tânjesc după vechea înfăţişare a mahalalei bucureştene, pe care am cîntat-o cu tristeţe, amărăciune şi revoltă. Nu tînjesc după felinarele ei cu gaz, după colbul uliţelor desfundate şi necanalizate, după cîrciumile ei imunde. Cum să nu fii mîndru şi fericit văzînd ce cartiere minunate au apărut azi acolo unde odinioară erau groapa Floreasca şi groapa Vergului, maidanele de la Vatra Luminoasă şi bordeiele de paiantă din Ferentari!“

Pe ultimul drum al marii artiste care a cântat nu o dată lumea dezolantă a mahalalei bucureştene, au petrecut-o mulţimile marelui oraș întinerit. Nu pot uita niciodată mulţimile de oameni pe care le-am văzut adunate cu îndurerare la înmormântarea acestei mari artiste, ciorchinii de oameni urcaţi pe acoperişurile şi balcoanele blocurilor din Casa Victoriei pînă sus în dealul de la Negru Vodă, la vechiul cimitir Bellu.

În miile de discuri microsillon, în miile de metri ale benzilor de magnetofon, vocea ei continuă şi de aci înainte să cînte nemuritoarele noastre doine şi romanţe populare a căror pasionată şi înflăcărată interpretă a fost Maria Tănase, pînă la moarte.

Pasărea măiastră din strada „Livada cu duzi“ a murit. Dar cîntecul ei îşi începe acum viaţa lui nemuritoare.