RADU PARASCHIVESCU: "Cine a ieşit la plimbare sâmbăta trecută în Bucureşti a simţit, poate, apropierea primăverii."
Cine a ieşit la plimbare sâmbăta trecută în Bucureşti a simţit, poate, apropierea primăverii. Soare, timp frumos, zece grade, lume multă prin parcuri. Mi-am amintit de şcoala primară, când trebuia să salutăm meteoromantismul printr-o compunere din care nu aveau voie să lipsească primul ghiocel, vântul cald şi trilurile păsăretului. Ei bine, vă raportez că am mai descoperit un element care vesteşte primăvara. Am făcut-o pe când ieşeam din Parcul IOR, pe la patru după-amiază, cu gândul să mă îndrept spre casă. Exact când am ajuns pe trotuar, l-am văzut. Trona mândru, impunător şi funcţional. Era „back in business“, gata să-şi reia locul de simbol al tranziţiei. Da, doamnelor şi domnilor, sâmbătă, 2 februarie, am nimerit peste primul grătar din 2008 scos în exploatare.
Aşa cum îi stă bine oricărui asemenea aparat, grătarul nostru împrăştia fum şi aroma culinară atât de cunoscută. Fireşte, aşa ceva nu are cum să te mire în Bucureşti. Altceva m-a surprins, şi anume locul unde se desfăşura ritualul. Grătarul nostru se afla pe trotuar, aproape de intersecţia dintre Bulevardul Nicolae Grigorescu şi strada Constantin Brâncuşi. Un loc la vedere, dintr-o zonă cu un trafic destul de aglomerat, lângă o staţie de troleibuz. În jurul grătarului, agitaţie mare. Vreo cincisprezece inşi care nu păreau să fi citit „Ritualul primăverii“ al lui Carpentier aveau deja un mers vag şovăielnic - şi nu din cauza fumului. Când pe lângă ei trecea câte o fată, o tatonau prin fluierături şi apoi îi recitau două-trei strofe din balada „Ce ţi-aş face de te-aş prinde“. În aer nu mirosea doar a carne friptă, ci şi a jeg, mârlănie şi hazna.
Cine erau participanţii la eveniment? Câţiva băieţi cu veste portocalii fosforescente, şoferul unei remorci Mercedes galbene, pe care scria „Tracţiuni non-stop“ (B-30-REJ), plus zece membri ai Grupului de Dialog Stradal coborâţi din două maşini parcate aiurea pe stradă. Să facem prezentările: un Opel argintiu decapotabil (B-66-MSH) şi un Ford roşu trecut de prima tinereţe (B-75-VAI). Cinstita adunare întinsese masa pe remorca Mercedes: o canistră aproape plină, câteva sticle de vin, o Coca-Cola la doi litri, apă minerală, trei pâini, platouri cu fleici. Trotuarul era parţial blocat, maşinile trebuiau să ocolească Opelul şi Fordul parcate sfidător pe banda întâi. În aer se ridica un fum respectabil şi mirosea a usturoi.
Ah, era să uit de unul dintre invitaţii tradiţionali ai acestui tip de eveniment. Casetofonul. Să nu credeţi că lipsea sau că intrase în grevă fonică. Nici vorbă. Cum însă remorca nu putea fi aglomerată cu produse necomestibile sau nepotabile, mesenii au optat pentru varianta casetofonului din maşină. Prin urmare, uşile şi geamurile Opelului au fost deschise, pentru a i se da sunetului posibilitatea să ajungă mai repede la urechile asistenţei, iar puieţii de tuia de la marginea parcului s-au încovoiat sub atacul maneliştilor. M-am uitat câteva minute de la distanţă, prea fricos ca să schiţez vreun reproş şi prea singur pentru un exerciţiu de civism. Noroc că la un moment dat în zonă a apărut o maşină a poliţiei din care a coborât un ins cu rotunjimi de cetaceu şi mers de şerif. Aha, s-a zis cu voi, mi-am şoptit. Omul s-a îndreptat spre remorcă, s-a bătut pe spate cu doi meseni, a tras o duşcă, s-a ocupat gospodăreşte de nişte mici, a râgâit evocator şi s-a urcat din nou la volan. Maşina a trecut pe lângă mine, împodobită pe aripi cu lozinca poliţiei comunitare: „Siguranţă şi încredere“. Mulţumiri, ştiam că ne putem baza.
