Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > PARASCHIVESCU: Claxonia, tărâm fără pereche
PARASCHIVESCU: Claxonia, tărâm fără pereche

PARASCHIVESCU: Claxonia, tărâm fără pereche

Nu ştiu dacă mai există vreo ţară în care se claxonează ca în România.

M-aş mira. Instalat la volan, ocrotit de capotă şi dornic să emită mesaje, şoferul carpatin – amator sau profesionist, duminical sau de cursă lungă – redescoperă fascinat plăcerea gălăgiei.

Indiferent dacă pilotează o limuzină sau se căzneşte cu un hârb, românul pe patru roţi vrea să-şi marcheze sonor prezenţa. Pentru el claxonatul a încetat să fie o formă de atenţionare discretă, un semnal scurt şi necesar, lansat în lipsa altor variante. Mâna proptită în claxon a ajuns să exprime o atitudine, o stare de spirit, o trăsătură de caracter.

Un şofer are impresia că îşi încordează muşchii, un altul că dirijează mersul lucrurilor, un al treilea că întemeiază un nou cod de comunicare.

E greu de întocmit o tipologie a claxonagiului, dar câteva ipostaze tot merită schiţate.

Iată-l, de exemplu, pe şoferul grăbit, dispus să măture totul din cale ca să nu întârzie o secundă la întâlnire. E genul de om care începe să claxoneze de îndată ce observă că traficul încetineşte şi că în faţa lui răsare, diabolic şi perfid, pericolul opririi. Staţionarea, fie ea şi la semafor, i se pare un afront inadmisibil, care nu poate fi tratat altfel decât printr-o emisie sonoră ce găureşte timpanul şi franjurează nervii.

La o oarecare distanţă circulă şoferul panicard, care a interiorizat până la nevroză lecţia prudenţei, iar acum se teme şi de umbra unei muşte proiectate pe parbriz. Acesta îşi sprijină podul palmei în claxon când se apropie de o trecere de pietoni, când se vede depăşit de o altă maşină sau când încearcă să depăşească. Dacă marca primului şofer e impetuozitatea războinică, dominanta celui de-al doilea e spaima bolnăvicioasă. Iar acestea nu sunt nicidecum singurele personaje din Claxonia.

În acelaşi areal vieţuieşte şoferul fudul, care dă ture prin cvartal cu maşina recent cumpărată şi îşi anunţă apropierea prin semnale ritmate, pentru ca lumea să se adune la geamuri şi să admire minunea.

La doi paşi (mai bine zis, la două roţi) se află şoferul protestatar, care îşi găseşte locul din parcare ocupat şi claxonează neobosit, până când mizerabilul care a produs buclucul coboară şi îşi mută autoturismul în altă parte.

Nici şoferul amorez nu e de neglijat. El e de obicei un june impulsiv, care foloseşte claxonul pe post de telefon, vestindu-şi astfel mândra că a ajuns şi că n-are chef să aştepte. De la un caz la altul, claxonatul poate fi sincopat, prelung, insistent, infernal sau neîntrerupt.

Niciodată însă şoferul nu va fi cutreierat de gândul că s-ar putea să deranjeze, să sperie sau să trezească pe cineva.

Situaţia e cu atât mai puţin trandafirie pe drumurile aglomerate. Dacă eşti primul la semafor şi n-ai plecat în fracţiunea de secundă în care s-a făcut verde, s-a zis cu tine. Din spate se aude un cor de claxoane isterice, iar şoferul aflat imediat în spatele tău are grijă să-ţi comunice „din faruri“ ce părere are despre tine şi prin ce mijloace ar dori să te îndrepte. Claxonatul însoţit de aprinderea farurilor e echivalentul înjurăturii acompaniate de un scuipat între ochi.

Dacă uiţi să semnalizezi sau ai de gând să faci o manevră şi te răzgândeşti, sancţiunea sonoră vine imediat. Cea mai mică şovăire e tratată bărbăteşte, aspru, fără cruţare. În mod îngrijorător, aproape tot ce se întâmplă în jur stă sub o neplăcută ploaie de decibeli.
 
Pentru mulţi şoferi români claxonatul a ajuns o formă de dependenţă. Auziţi-i. Claxonează când văd o femeie frumoasă pe trotuar, când se întorc bucuroşi de la meci, când duc mortul la groapă sau mireasa la nuntă. Trăiesc în Claxonia, iar liniştea le-ar distruge viaţa, ritmurile şi urechile.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: