Toate „paradelile” ce se făceau până acum aveau un singur avantaj: erau făcute în liniște și fără probe. Procurorii se știau perfect acoperiți: din arest scoteau încarcerații fără avocat, le promiteau marea cu sarea și îi amenințau până la limita torturii.
Înscenările și falsificările mergeau ca pe roate și victima era o simplă muscă prinsă într-o pânză de păianjen: aproape nimeni nu putea proba că este nevinovat … mergea șocat în închisoare fără putință de salvare.
Să ne înțelegem: nimeni nu crede că România e populată de îngerași și preacinstite fecioare. Dar atâta timp cât dosarele sunt pure invenții și narațiuni prost concepute nu avem o măsură, un reper pentru a putea judeca cu obiectivitate și rațiune ceea ce ne înconjoară.
Toți cei care au ales să rămână cinstiți și totuși au devenit victime ale acestor abuzuri sunt cei mai dezavantajați: malaxorul anticorupției nu face distincție. În aceste condiții, cei care au fost suficient de adaptați momentului social încât să se îmbogățească au totuși un avantaj, în ciuda faptului că nici ei nu au probe în dosarele deja fabricate și care nu au săvârșit acele fapte: au resurse fie să fugă din țară fie să trăiască regește după ce execută o pedeapsă oricum nedreaptă.
Dacă nu s-au corupt, victimele paraditorilor au șanse cu atât mai mici să rămână liberi și necondamnați: nu au bani pentru avocați, nu cunosc aspecte infracționale despre decidenții politici ori despre servicii pentru a-i șantaja sau pentru a negocia ori corupe procurorii, așa cum pot face cei ce au furat în grup.
Toate aceste paradeli s-au dereglat subit… le-a venit de unde nu se așteptau, de la o „beizadea” a unui „baron local”, cum spuneau ei, despre care oamenii de paie ai Sistemului credeau că este o victimă sigură și slabă … de aceea au lăsat garda jos, din aroganță și dispreț.
Și tot ceea ce odioșii abuzivi negau constant și vehement, contrafaceri de probe și înscenări, au apărut deodată în toată splendoarea lor: înregistrări urmate de recunoașteri penibile ale unui șef Anticorupție care a făcut dovada maximei dovezi a incompetenței și chiar a unor probleme psiho-comportamentale sau psiho-emoționale. Așa am aflat și noi, norodul, ce personaje insalubre decid asupra unor destine și distrug vieți și am realizat că parcă tot politicienii, așa huliți, hoți și mincinoși cum sunt catalogați ei, par mai digerabili, căci nu sunt atât de aroganți, suficienți și mai ales nu trimit oameni la pușcărie.
Asta este dreptatea lor? Ăștia sunt „oamenii legii”?
Nu putem să nu ne întrebăm atunci: de ce nu am fura oare cu toții dacă oricum nu contează adevărul, ci doar culoarul? Dacă judecarea noastră e o chestiune de noroc și de paradeală de ce să mai respectăm normele sociale? Și de ce, în cele din urmă, să mai plătim taxe, să mai muncim, să rămânem constituiți în stat și să nu ne facem singuri dreptate? Cu alte cuvinte, dacă e anarhie, de ce să nu profităm cu toții de ea?
Recomandările noastre
