Evenimentul Zilei > Actualitate > „O prietena mi-a murit in brate, la Revolutie!”
„O prietena mi-a murit in brate, la Revolutie!”

„O prietena mi-a murit in brate, la Revolutie!”

POVESTI DE DECRETEI (II).

Ma numesc Luminita Filipoiu si sunt nascuta la data de 07.05.1971, acesta fiind si motivul pentru care va scriu.

Pot sa va spun ca am fost un copil dorit, insa am avut de suferit datorita acelui nefericit decret, in sensul ca mama era asistenta medicala si a facut unele ,,prostii” care au costat-o ,,libertatea” timp de 1 an de zile. Pe vremea aceea eu aveam 3 ani.

Mai tarziu, mai precis prin anul 1985 mama a intreupt o sarcina fiind la un pas de moarte. Imi aduc aminte ca am ingrijit-o jurandu-mi ca niciodata nu am sa fac avort.

Copilaria si adolescenta mi le-am petrecut-o in comunism, stand la cozi de la ora patru dimineata pentru  cateva borcanele de iaurt si doua sticle de lapte. Eram trimisa mai mereu de catre parinti la aceste cozi, fiind cea mai mare dintre frati (mai am o sora) si imi aduc aminte ca apelam la tot felul de ,,smecherii” pentru a ajunge in ,,fata cozii” (de exemplu ii calcam pe ceilalti pe picioare atat de insistent pana ma trimiteau in fata).

In familia mea se discutau aspecte negative despre situatia de atunci, ascultam europa libera si pot spune ca parintii mei aveau incredere in noi ca nu spunem la scoala. Aceea perioada a fost ,,neagra” in viata noastra pentru ca nu aveam efectiv ce manca, neavand nici-o ,,relatie” la ,,alimentara”.

Cand a inceput Revolutia, parintii mi-au spus ca vom scapa de ceausescu. Aveam 18 ani pe atunci si bineinteles ca m-am implicat mergand cu prietenii unde ,,se tragea”. Atunci s-a intamplat un lucru ingrozitor: o prietena de-a mea a fost impuscata si a murit in bratele mele, iar eu am fost cea care i-am anutat familia despre tragedie. Va inchipuiti cum a fost.

Pot concluziona ca acea perioada mi-a dezvoltat anumite abilitati sociale, m-a facut sa imi doresc tot timpul cate ceva, datorita lipsurilor, aceste dorinte fiind concretizate si in lucruri materiale, dar si spirituale.

Nu imi doresc sa mai traiesc o astfel de perioada, in cercul meu de prieteni si in cel social fiind o aparatoare a democratiei, chiar daca cateodata este greu pentru anumiti oameni, insa pentru mine pot sa afirm cu tarie ca este foarte bine din toate punctele de vedere.


"Am 25 de ani, sunt fericit!

De cand ati inceput sa scrieti aceste articole despre "decreteii" lui Ceauseascu le urmaresc cu foarte mare interes.Desi am doar 25 de ani, am destule amintiri despre acea perioada, amintiri care desi la inceput au gustul dulceag al copilariei, se termina cu gustul amarui generat de toate lipsurile si greutatile pe care, desi copil, le resimteam enorm. Tot timpul m-am considerat o persoana fericita.

De ce? Pentru ca in momentul revolutiei din 1989 eram suficient de mare incat sa realizez ce se intampla..sa realizez cat de gresit era regimul comunist si suficient de mare incat sa imi dau seama ca primul meu an de scoala se va desfasura intr-un regim cu totul nou…un regim in care nu mai eram obligati sa zicem "tovarasa invatatoare" (parintii chiar imi repetau incontinuu sa zic "doamna invatatoare’), un regim in care mama nu ma mai trezea la 4-5 dimineata sa ma ia in piata sa luam lapte, asta dupa ce bunica statuse toata noaptea sa tina rand…Un regim in care nu mai stateam la cozi imense la paine..nu mai eram certata de mama cand incepeam sa cant pe strada cantecele "nostime" despre Ceausescu (amuzante din prisma mea, dar nu si pentru parinti).

Fiind copil am avut norocul sa nu constientizez decat o mica parte a raului comunist, dar chiar si acea mica parte a fost suficienta ca in fiecare zi de libertate sa apreciez ceea ce am, sa le fiu recunoascatoare parintilor pentru faptul ca intr-o vreme de restriste am avut parte de dulciuri la care altii doar visau, la banane si portocale coapte (multumita tatalui navigator…desi nu am stiut mult timp la cate interogatorii a fost supus tata pentru acele dulciuri si fructe pe care ni le trimitea, la cate intrebari trebuia sa raspunda la intoarcerea in tara doar pentru a se monitoriza daca nu cumva in timpul cumparaturilor prin alte tari a avut ocazia sa ia legatura cu cineva..sa vorbeasca, sa divulge ce se intampla in realitate in tara).

Se zice ca doar cunoscand raul poti intelege si aprecia binele..Desi am cunoscut doar o foarte mica parte din acel rau, va zic cu mana pe inima ca m-a invatat sa fiu realista si sa apreciez absolut totul (ceea ce am, ce pot avea, ce voi avea).

Acum stau si ma gandesc la acel decret din 1966 care m-a afectat direct si pe mine. Mi se pare o crima sa-i impui femeii sa fie masina de facut copii, sa nu aiba control propriu asupra corpului sau, sa i se interzica sa faca un avort…

Dar vedeti, acel decret m-a nascut pe mine. Si acum ce sa fac? Sa-l blamez sau ce sa fac? In primul rand o sa-l blamez. Asta SIGUR! Nu e drept…dar…exista un mare DAR… Daca nu exista acel decret in momentul in care am fost conceputa si nascuta eu, acum nu v-as mai fi scris toate acestea, acum nu as mai fi fost sa apreciez ca exist!

Nu a fost o sarcina dorita, mama foarte tanara abia il nascuse pe fratele de cateva luni, tata era mai tot timpul plecat in voiaje, nu isi doreau un alt copil atat de repede si au luat decizia de a face un avort…ilegal. Pot spune ca am avut un mare noroc, ca exista cineva acolo sus care a vrut ca eu sa ma nasc si asa au esuat toate metodele babelor care se ocupau cu acele avorturi ilegale, cu acele metode criminale pot zice. Daca nu ar fi fost acel decret, mama s-ar fi dus la doctor si mai mult ca sigur avortul nu ar fi esuat iar eu acum nu as mai fi fost. Asa ca stau din nou si ma intreb..ce sa fac? Sa blamez acel decret??? Si stiti ce…de fiecare data mintea imi da acelasi raspuns…DA! Poate nu am fost un copil dorit la momentul conceperii, dar parintii si-au luat revansa in toti anii urmatori invatandu-ma ce e corect si ce nu.

Niciodata nu i-am acuzat pe parinti ca au vrut sa faca acel avort pentru ca i-am inteles perfect. Ba chiar mai mult stiu sigur ca si eu daca as fi fost in aceeasi situatie as fi facut acelasi lucru. Chiar ieri s-au implinit 3 ani de cand am facut eu un avort. Am ramas insarcinata total stupid si DA, a fost o decizie foarte grea si care m-a marcat enorm… dar cum as fi putut eu creste un copil cand eu eram inca un copil.

Toate acestea ma fac din nou sa apreciez libertatea de care beneficiez acum si sa ma consider o persoana fericita ca nu traiesc intr-un regim care sa ma forteze sa fac un copil pe care sa nu-l pot creste, sau sa ma forteze sa caut alte metode ilegale de a face avort si de a-mi pune viata in pericol doar pentru ca sarcina nu a venit la timpul potrivit…

Va multumesc din nou ca le amintiti tuturor prin aceste articole ceea ce AU si poate unii vor reusi sa aprecieze la justa valoare tot ceea ce ii inconjoara. Chiar si lucrurile mai rele. Tot ce conteaza e ca in paharul acela sa vedem jumatatea plina intotdeauna.


“Sa nu ne pierdem speranta!”
 
Primul lucru care l-am facut dupa citirea articolului publicat in ziar a fost sa-mi pregatesc o foaie de hartie si sa-mi schitez povestea. Citind opiniile celor din acceasi generatie m-a coplesit un sentiment de emotie, parca imi traiam propria viata. In plus, ar mai fi de completat cu raspunsul la o intrebare la care raspuns nu l-am aflat mai ales ca pot fi si subiectiv.

AR FI GENERATIA DECRETEILOR O SOLUTIE PENTRU ROMANIA ? Relatand povestea vietii mele si citind opiniile altora din generatie cred ca putem trage anumite concluzii.

Primele amintiri sunt la gradinita satului meu natal din judetul Timis a carui miros de lapte proaspat cu cacao imi persista si in prezent impreuna cu linistea din sala de mese plina de copii ai caror parinti se aflau in trenul personal cu care faceau zilnic naveta spre Timisoara.

Nu pot uita vacantele de la Costinesti impreuna cu doamnele educatoare care m-au pierdut de 2 ori pe plaja dar nimeni nu se gandea ca as putea fi rapit de vreun bolnav psihic.

Scoala generala a fost o adevarata competitie pentru coronita si tresele de pionier. Ciclul doi al scolii generale a sosit cu concursuri de genul “Sanitarii priceputi”,”Daciada” etc. pentru care elevii ofereau tot cei mai bun.

Admiterea in liceu a fost si primul meu insucces major. Am dat la Liceul de Matematica-Fizica, dar nu am reusit. Asa ca, datorita mediei 6,74, am fost repartizat la un liceu cu profil industrial la care nu am scapat de competitie si drept recunostinta pentru promovarea la treapta a-II-a am fost desemnati sa facem parte din Brigada Timis la construirea canalului Dunare-Marea Neagra.

Rezultatul celor 4 ani de liceu si a calitatii elevilor s-a materializat la admiterea in facultate cu o promovabilitate de 70%(eu nu faceam parte din acest procent).

Armata lunga (1 an si 4 luni) efectuata la batalionul vanatori de munte unde nonvaloarea promovata in randul cadrelor m-a determinat sa ma apuc de invatat dupa primul sfarsit de saptamana de la “liberare” si sa fiu admis la Facultatea de constructii.

Pe parcursul acesteia, nu am scapat “ocazia” ca in timpul revoltei din 1989 sa fiu retinut si incarcerat la Penitenciarul Timisoara..

In concluzie, sper ca si ceilalti de varsta mea (decretei) sa nu-si piarda speranta in bine si prin aportul nostru indiferent unde locuim sa cinstim si sa ajutam Romania ai carui fii suntem.
Daca tinem seama de acel Decret (certificatul nostru de nastere) nu stiu daca toti am fost doriti de parinti dar de Romania cu siguranta.

Cristian, 40 ani/Timisoara


“Mi-am trait din plin copilaria”

 

Am citit povestile celorlalti decretei si ma bucur ca ma numar printre ei. In timpul revolutiei eram in clasa a zecea, tata era cadru militar si am simtit acele zile in care tatal meu a stat in cazarma fara a avea posibilitatea de a veni zilnic acasa.

Mi-am amintit si zilele trecute de copilarie, am avut o copilarie frumoasa, cu jocuri interactive care ne aduceau aproape unul de celalalt, cu cozi la carne in plina noapte in care noi, copii,ne jucam si ne imprieteneam pentru a trece timpul mai usor, mergeam la scoala si aveam mare respect pentru profesori si pentru colegii din clasele mai mari, ne faceam temele la lumina lumanarii atunci cand Ceausescu facea "economii", imi faceam baie impreuna cu sora mea pentru ca apa calda era cu program.

Cu toate neajunsurile astea am avut o copilarie traita din plin si am inceract acum, cand am devenit asistent social si am profesat pentru un timp,sa-i invat pe copii jocurile copilariei mele,sa-i invat sa interactioneze,sa se cunoasca, sa se imprieteneasca.

Copilaria a fost frumoasa, insa dupa revolutie am aflat ca mama mea a facut chiuretaje, ca se ferea de politie, de doctori, ca era coafeza si avea relatii la restaurante si de aceea aveam mereu frigiderul plin, ca tata fiind militar castiga destul de bine……dar noi, eu si sora mea, nu am simtit nimic din toate astea.
 
Acum sunt viitoare mama si vreau sa-mi invat copilul sa se imprieteneasca, sa comunice, sa se joace cu ceilalti, sa calatoreasca si doar sa stea in fata unui monitor, vreau sa-l invat valorile vietii, sa respecte profesorii, sa aiba demnitate, sa fie onest, bun si drept.
 
Cu toate ca am cele mai frumoase amintiri din copilarie, am citit si am aflat foarte multe despre perioada traita sub ceausescu sid e aceea nu regret ca acest sistem condus de un asemenea om a disparut.
 
Imi pare rau ca astazi, cei ce vin din urma noastra, cei ce s-au nascut dupa revolutie nu mai au valori, nu mai au respect, nu apreciaza munca. Nu-i judec, nici pe departe, dar cred ca traiesc alte vremuri, total diferite de ale noastre.
 
Ma bucur ca ma reintalnesc aici cu generatia mea.

Geanina Hujei, 33ani, Iasi


"Pe vremuri, nu eram cocolositi de parinti!"

20.02.1969  Locatie:
un santier TCH langa Vidraru…Mama il cheama acasa de la schimbul 3 pe taica-meu care pleaca cu basculanta din santier…prompt ajunge si Salvarea (nu ca in ziua de azi), o vecina ramane cu sora mea de 5 ani si fratele meu de nici 2 ani…, numai era  timp sa ajungem la maternitate in Curtea de Arges, plecam imediat la dispensarul comunal!  Acolo, fara prea multe probleme, am venit pe lume, iar mama a intrebat moasa daca sunt intreg!!! Deh, ca orice sarcina nedorita incercase metode empirice de a ma avorta….Raspunsul afirmativ a fost primit cu scepticism de maica-mea …, tata, care dezaprobase actiunile ei, a fost fericit si a zis unde sunt doi, merge si al treilea, iar in 1974 a venit si al patrulea.. si uite asa, viata si-a continuat firul prin orasele si santierele patriei!

Functie de interesele de serviciu ale tatalui ne mutam in diverse orase, iar pentru mine erau momente triste  cu despartirile de prieteni  si colegi ..

 

Sunt singurul din familie care am terminat o Facultate. Pe vremuri nu eram  cocoloshiti de parinti si nici nu isi faceau prea mari grija de noi , la scoala mergeam singuri iar afara nu stateau dupa noi lasandu-ne in fata blocului ….Nu ascundeau cheile masinii de noi sau sa tina secrete…

In vacante, unde stateam la bunicii deloc vigilenti, credeam ca nimic nu ni se poate intampla pe strada, la rau, in padure dupa zmeura si fragi, in sat printre  zidarii si meseriasii care ne construiau o casa de aproape sapte ani!!

Imi amintesc de cozile la orice, de seara chiar, unde ma duceam cateodata deliberat pentru a ma intalni cu fete si a le strange in brate invocand racoarea noptii, de lipsurile cotidiene pe care parintii nostrii faceau imposibilul sa nu le observam si sa ne rasfete cu bunatati, de metode de a umple timpul cu teatru (aveam si abonament), filme, fotbal, tenis de camp, cand se intrerupea lumina ramaneam seara afara la suete furand cate un sarut fetelor, nu conta vremea reuseam performanta de a sta uzi in frig toata ziua fara sa racim, oricum nu mai avea importanta ca nu aveam ttelevizorul decat pe sarbi, la tara plecam in Duminicile cu sot, cererile la telefoane de cate ori ne mutamfuga unui frate peste granite si emotiile ce au urmat   ala era universul nostru si noiam profitat din plin de el!!!!…..

Sorin C.

 

Cititi si "Spuneti-va povestea!"!

"Ce bun era Ciociosanul!"!

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: