6 septembrie 1916. Între Tutrakan și Publius Ovidius Naso

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Începând din acest an, după mai bine de un secol, Guvernul României a hotărât să declare ziua de 6 septembrie Ziua Prieteniei Româno-Bulgare (OUG nr. 42 din 18 august 2026, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 731 din 22.08.2026). La împlinirea a 110 ani de la celebra încleștare de la Turtucaia, statul român va comemora această zi printr-o manifestație de amploare, în cooperare cu guvernul țării vecine de la sud de Dunăre. Evenimentul va avea loc chiar pe locul unde s-a desfășurat celebra bătălie și se va bucura de prezența la cel mai înalt nivel a oficialilor români și bulgari.

Se vor intona imnurile de stat ale României și Bulgariei, iar apoi premierii celor două țări vor ține câte un discurs și vor depune coroane de flori în memoria soldaților români și bulgari căzuți în luptă. Totodată, în școlile de pe teritoriul țării noastre, începând cu clasa a opta și terminând cu ultimul an de liceu, în ultima zi de luni din septembrie – în fiecare an – se va păstra un moment de reculegere, iar programa școlară va cuprinde în mod obligatoriu două ore consecutive în care elevilor li se vor explica în detaliu cauzele profunde care au dus la deznodământul din ziua de 6 septembrie 1916. O inițiativă lăudabilă a actualului guvern demis prin moțiune de cenzură, deoarece este bine ca tinerii noștri să învețe istorie și mai ales istoria pe care adulții ar prefera s-o uite.

Monumentul generalului

Anul acesta, Ziua Prieteniei Româno-Bulgare va avea ca moment central al festivităților dezvelirea monumentului generalului Constantin Teodorescu, comandantul Diviziei 17 Infanterie, care avea sarcina de a apăra capul de pod Turtucaia în timpul Primului Război Mondial, monument care onorează faptele de vitejie ale acestuia; este vorba de o operă de artă realizată de sculptorul constănțean Costin Tecuceanu, din marmură neagră, care îl înfățișează pe ofițer la bordul unei ambarcațiuni, privind hotărât spre malul românesc al Dunării. Pe soclu stă scris: „Generalul Constantin Teodorescu (1863-1942), comandantul garnizoanei Turtucaia.” Se va institui, de asemenea, începând cu anul 2026, Medalia „General Constantin Teodorescu”.

Vae victis. Marșurile morții

Turtucaia a rămas cea mai cumplită și mai rușinoasă înfrângere din istoria militară a României, care a provocat un șoc național dramatic în țara noastră. Din cei 40.000 de militari ai garnizoanei, doar 5500 au reușit să se salveze trecând Dunărea înot, sub ploaia de gloanțe a inamicului, sau retrăgându-se pe la Silistra. Restul au fost uciși, răniți și luați prizonieri, iar totul s-a întâmplat în doar cinci zile! În „Amintiri politice”, I.G. Duca avea să vorbească despre Turtucaia ca despre „o pagină de rușine, de durere și de umilință națională”.

Imediat după bătălie, civilii și militarii bulgari i-au dezbrăcat cu forța de uniforme și încălțări pe cei 28.500 de prizonieri români; ei au fost duși pe jos, în coloane lungi, spre lagărele din interiorul Bulgariei, în plină criză de alimente și apă, îndurând foamete extremă, boli (tifos, dizenterie), frig și munci silnice epuizante, timp de doi ani, până în 1918 (cei care au supraviețuit).

Pierderea bătăliei a deschis drumul dezastrului din Dobrogea, iar mai târziu trupele Puterilor Centrale au ocupat Bucureștiul, obligând armata, administrația și familia regală să se retragă în Moldova.

Ocupația Dobrogei a fost însoțită de atrocități, jafuri, distrugeri și încercarea de înlăturare a caracterului românesc al provinciei, iar în acest scop oficialitățile bulgare au dezlănțuit Apocalipsa. Arhivele au fost distruse, limba oficială în instituţiile publice şi judecătoreşti a devenit limba bulgară, în biserici slujbele se ţineau doar în limba vorbită la sud de Dunăre – iar ca o încununare a ocupaţiei, pe faţada Primăriei Constanţa era scris „Regatul Bulgaria. Comuna urbană Constanţa“. Școlile, primăriile şi bisericile românești erau preferate de bulgari pentru a fi transformate în grajduri de vite.

Asupra populației civile s-au abătut violențe cumplite; slavii au fost lăsați să ucidă și să jefuiască tot ce-au întâlnit în cale, românii fugind care încotro, lăsându-şi casele, averile şi amintirile. Soldații români răniți au fost masacraţi îngrozitor – unii aveau capetele tăiate, alţii ochii scoşi şi mâinile tăiate. Făcuţi bucăţi de către bulgari, au stat neîngropaţi timp de zece zile pe străzile Constanţei, oraș în care, călcând peste cadavre, noul prefect bulgar şi-a instalat reşedinţa. Vecinii noștri de la sud erau deciși să stârpească orice român care nu voia să fugă, iar pentru aceasta au omorât cu cruzime pe cine au vrut şi când le-a plăcut. Numărul violurilor a rămas necunoscut până astăzi; fiecare însă a însemnat o dramă, multe femei și fete murind atunci, altele înnebunind și murind ulterior din această cauză.

În urma trupelor bulgare care înaintau în Dobrogea, populaţia bulgărească s-a organizat în adevărate bande, care îi atacau pe români, distrugând din temelie sate întregi și jefuindu-i de tot avutul.

Un episod cu o încărcătură simbolică extraordinară s-a petrecut la Constanța, oraș pe care bulgarii l-au ocupat în octombrie 1916. Primul lucru pe care l-au făcut invadatorii atunci a fost să dărâme statuia lui Ovidiu de pe soclu cu ajutorul unor frânghii trase de bivoli; ofițerii germani au intervenit însă la timp și au ordonat ca statuia să fie ridicată din nou pe un soclu. Poetul roman Publius Ovidius Naso supraviețuise; România, în schimb, trebuia să supraviețuiască propriilor conducători, nedemni de moștenirea latină pe care o simboliza acest monument în ochii slavilor bulgari.

Generalul și vedeta navală

Premierul român va evoca în discursul său interpretarea personală, memorabilă, pe care a oferit-o Constantin Teodorescu ordinului suprem venit de la Marele Cartier General, în ultimele ore ale dezastrului: „Garnizoana să lupte până la ultimul om!” Astfel, pe 5 septembrie, la ora douăsprezece, generalul se urcă în automobil, iar șoferul gonește printre batalioane, îndreptându-se rapid spre Dunăre. Acolo îl așteaptă o vedetă a Marinei Militare Fluviale Române, la bordul căreia trece pe malul românesc, în siguranță.

Părăsirea inopinată a câmpului de luptă și a garnizoanei de către comandantul său a provocat o panică nebună printre trupele sale; ofițerii nu au mai fost în stare să stăpânească situația, ba chiar mulți dintre ei au părăsit primii pozițiile. Toți pornesc spre Dunăre și încearcă s-o treacă, fiecare cum poate, agățându-se de bușteni, de uși sau pur și simplu înotând, fiind mitraliați încontinuu de bulgari; finalul este capitularea haotică a trupelor rămase fără conducere.

Marele merit al generalului Constantin Teodorescu, comandantul garnizoanei de la Turtucaia, este de necontestat; dacă nu dădea un exemplu personal, mulți dintre cei 5500 de soldați români care au scăpat prin fugă probabil că ar fi rămas în continuare să lupte cu dușmanul și ar fi fost uciși sau luați prizonieri.

Supraviețuirea incompetenței

Turtucaia nu este numai povestea unei înfrângeri militare de neimaginat în fața bulgarilor – pe care noi, pe-atunci, îi disprețuiam profund. Este povestea unei boli românești cronice, degenerative din punct de vedere moral, transmisă din generație în generație și ajunsă până în zilele noastre – iresponsabilitatea fără pedeapsă.

Lașitatea unui om în fața morții nu reprezintă, poate, partea cea mai gravă a acestei povești; frica este omenească. Nici înfrângerea militară, oricât de catastrofală, nu constituie esența problemei; armatele pierd bătălii, generalii greșesc, planurile se prăbușesc, iar războiul este tocmai locul în care cea mai mică eroare poate deveni o tragedie.

Altceva este aproape imposibil de înțeles. Generalul Constantin Teodorescu nu a fost pedepsit așa cum merita pentru ceea ce s-a întâmplat la Turtucaia, nu a fost trimis în fața Curții Marțiale și executat pe loc; acest lucru, așa cum menționează I.G. Duca în „Amintiri politice”, a avut un efect dezastruos asupra moralului armatei române, aflată la începutul Primului Război Mondial, iar „moralul într-o bătălie valorează cât tot ceilalți factori la un loc, înmulțit cu patru” (Napoleon).

Gestul generalului Teodorescu a rămas în folclorul românesc prin versuri precum:

„În tranșee la Turtucaia

Curgeau gloanțele ca ploaia,

Generalul a fugit

Și pe noi ne-a părăsit…”

În România, când omul de jos greșește, plătește; când soldatul își părăsește poziția, se numește dezertare; când funcționarul pierde un document, este sancționat; când un șofer trece pe roșu, rămâne fără permis și primește amendă; când un elev copiază, primește nota 1.

Dar când cineva aflat foarte sus produce un dezastru suficient de mare, lucrurile devin brusc complicate; se constituie o comisie, se solicită un raport, raportul ajunge la altă comisie, comisia constată existența unor „deficiențe”. Deficiențele au fost provocate de „factori obiectivi”, factorii obiectivi provin din „contextul general”, iar contextul general, după cum știm, nu poate fi arestat. Prin urmare, nu este nimeni vinovat.

Aceasta este una dintre marile invenții românești: catastrofa fără autor. Avem falimente fără vinovați, poduri care se strică singure, autostrăzi noi pline de gropi, spitale care ard din cauze administrative, instituții care nu funcționează din pricina sistemului și sisteme care nu funcționează fiindcă instituțiile au probleme. Din când în când mai moare câte cineva.

Turtucaia este unul dintre primele mari monumente ale acestei tradiții. Soldatul român a plătit: cu viața, cu sângele, cu prizonieratul, cu umilința, cu foamea, cu anii pierduți. Dar cei care trebuiau să răspundă pentru felul în care fusese pregătită și condusă catastrofa – prim-ministrul Ionel I. Brătianu, ofițerii de la Marele Cartier General – au beneficiat de acel minunat mecanism românesc prin care răspunderea se diluează pe măsură ce urcă în ierarhie. Cu cât ești mai jos, cu atât ești mai vinovat; cu cât ești mai sus, cu atât apar mai multe circumstanțe.

Astfel, generalul Constantin Teodorescu a fost răsplătit pentru faptele de vitejie de la Turtucaia prin diferite funcții administrative în cadrul armatei, cum ar fi cea de comandant al Comandamentului Teritorial al Diviziei 6 Infanterie; el a trăit liniștit până la sfârșitul vieții, fiind absolut convins că în România lașitatea se află în siguranță și pe timp de război, nu doar pe timp de pace.

A decedat de cauze naturale în anul 1942, la București, la vârsta de 79 de ani.

Memorialul de la Tutrakan

În fiecare an, Bulgaria celebrează cea mai mare victorie a sa din Primul Război Mondial, din întreaga sa istorie modernă, momentul de vârf al gloriei sale militare, inclusiv prin evenimente de reconstituire istorică.

Anul acesta, pentru prima dată, reconstituirea va cuprinde și o paradă militară specială, organizată de partea română. Aceasta va începe normal, soldații vor defila impecabil, muzica militară va cânta, drapelele vor trece prin fața tribunei oficiale, dar în momentul în care coloana va ajunge în fața demnitarilor, generalul român, comandantul trupelor, va părăsi formația, se va urca în automobil și va pleca spre Dunăre; acolo se va îmbarca pe o vedetă rapidă și va trece pe malul românesc, spre Oltenița, după care premierul român va putea ține discursul solemn de încheiere a festivităților bilaterale:

„Turtucaia ne demonstrează că România și Bulgaria au depășit conflictele trecutului și construiesc împreună un viitor european.”

Și va avea dreptate; România și Bulgaria de astăzi sunt două state membre ale Uniunii Europene și aliate în NATO, iar faptul că două popoare care s-au înfruntat cândva pot trăi astăzi în pace este extraordinar.

Tocmai de aceea, după 110 ani, putem întoarce întrebarea spre noi înșine. Noi ce am învățat? Nu despre Bulgaria. Despre România.

Ce face România cu oamenii care primesc putere și o exercită prost? Ce face cu ministrul incompetent? Ce face cu directorul care distruge o instituție, cu șeful care ia o decizie catastrofală și, când apar consecințele, explică doct faptul că situația nu putea fi prevăzută? Ce face cu omul numit politic care falimentează o companie de stat, cu cei care pierd miliarde din bani publici, cu cei care construiesc prost, administrează prost, conduc prost și apoi sunt mutați într-o altă funcție? De cele mai multe ori, nimic. Uneori, îi pensionează. Alteori, îi mută. Câteodată, îi numește consilieri, iar dacă dezastrul este suficient de mare, îi promovează.

România a perfecționat de-a lungul generațiilor o formă foarte originală de selecție: supraviețuirea incompetentului. Cel competent este periculos, pentru că poate demonstra că lucrurile puteau fi făcute mai bine. Incompetentul este preferabil, este mult mai comod; el știe sistemul, sistemul îl știe pe el. Toată lumea se cunoaște, toată lumea se înțelege, iar dacă se produce dezastrul, există întotdeauna o vedetă pe Dunăre. Nu neapărat una adevărată. Astăzi vedeta poate fi o demisie întârziată, o pensionare liniștită, o sinecură, un post de consilier, o ambasadă, o agenție sau un consiliu de administrație. Vedeta generalului Teodorescu n-a dispărut; doar s-a metamorfozat, s-a modernizat.

Ei au plătit pentru greșelile altora

De aceea cred că monumentul de la Turtucaia ar trebui ridicat, dar nu generalului, ci soldaților. Un monument enorm, vizibil de pe ambele maluri ale Dunării, pe care România să scrie numele oamenilor pe care i-a trimis acolo și pe care conducătorii lor n-au fost în stare să-i salveze; numele, pentru posteritate, ale celor 6000 de soldați și ofițeri români morți pentru patrie. Iar în fața monumentului să existe o singură placă, fără discurs patriotic, fără explicații, fără justificări: „Ei au plătit pentru greșelile altora.”

Poate că atunci Ziua Prieteniei Româno-Bulgare ar căpăta un sens pe care nici măcar pamfletul acesta nu-l poate ironiza. Nu trebuie să ne împăcăm cu bulgarii; cu ei suntem împăcați de mult. Trebuie să ne împăcăm cu ideea că, într-un stat normal, funcția înseamnă răspundere, că generalul răspunde pentru armată, ministrul pentru minister, directorul pentru instituție, primarul pentru oraș și Guvernul pentru țară. Și că nu este normal ca, de fiecare dată când România se izbește de câte o Turtucaia administrativă, economică sau politică, cei de jos să rămână să plătească, iar cei de sus să caute Dunărea.

Așadar, la mulți ani, România! La mulți ani, Bulgaria!

La mulți ani prieteniei româno-bulgare!

Și, mai ales, drum bun tuturor celor care, atunci când vine vremea răspunderii, descoperă subit că au de prins o vedetă.

Următoarea pleacă la 6 septembrie.

P.S. Tutrakan este un vechi port pescăresc de pe Dunăre, din regiunea Silistra, Bulgaria, cunoscut pentru tradiția pescuitului și a construcției de bărci. Când se afla în România, orașul se numea Turtucaia.