În volumul "Cerul din burtă", relansat la a doua ediţie, scriitoarea Ioana Nicolaie povesteşte, delicat şi fermecător, experienţa maternităţii.

"Mir îmi face face figurine din zahăr. Noaptea mă-ndrept către el. Eşti bine?, mă întreabă. Şi-apoi mă stânge în braţe. Sunt bine şi la fine de lună. Spre luna a opta, sunt mare şi bine", spune scriitoarea Ioana Nicolaie în cel mai recent volum al său, "Cerul din Burtă", o poveste care, fiind autobiografică, îl are ca personaj şi pe soţul autoarei, scriitorul Mircea Cărtărescu.

"Fiindcă în toate lucrurile frumoase e vorba şi despre bărbaţi. Sunt parte şi ei din magia legată de sarcină şi cei mai mulţi vor să o priceapă", explică Ioana Nicolaie.

O carte despre experienţa maternităţii, scrisă delicat, uneori abia sugerat, cât să nu stânjenească o Românie care poate păstrează rezerve, trudind încă să compenseze devastatoarele efecte ale dorinţei lui Ceauşescu de a forţa creşterea natalităţii şi, mai apoi, să piardă temerile celor două decenii în care aducerea pe lume a unui copil a fost, pentru mulţi, un motiv de spaimă.

"Nu te naşti femeie, devii. Simone de Beauvoir nu a trecut şi experienţa maternităţii în foaia de parcurs a acestei formaţii, dar cerul din burtă asumat (pentru că nu starea biologică, ci asumarea condiţiei materne te modifică) este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase vârste ale femeii", scrie Gabriela Adameşteanu în prezentarea volumului, lansat, în a doua ediţie, la Salonul de Carte Bookfest.

Profundă, fermecătoare, cartea Ioanei Nicolaie reprezintă şi o exorcizare a unor sentimente negative, o intrare firească, modernă, în normalitate. "Când Mir lipseşte, din cer cad suluri de pânză. Plouă cu pânză subţire, de parcă tot ce trăim e o coajă, de parcă am fi încremenit într-un fel de şantier. De sus, macaralele se mişcă, încet, spre noi. Dedesubt, au şenile din accidente gălbui. Şi toamna-i o pilulă, zdrobită, de calciu".

EVZ: “Cerul din burtă" pare un poem. O poezie scrisă altfel şi presărată cu ştiri, de la soţia vameşului elveţian ucisă cu ceva ani în urmă, până la statistici. Cum aţi gândit acest volum, care este povestea lui? De ce momente de atâta realitate într-o poezie? Ioana Nicolaie: Cerul din burtă este atât un poem, cât şi un roman – graniţele genurilor literare sunt foarte laxe în postmodernism -, fiind aşezat pe o fundaţie epică destul de solidă şi având pereţii transparenţi ai poeziei. Pe palierele lui găseşti "aventura" plană a unei fete însărcinate, dar şi mici istorii ale altor mame, fragmente din emisiuni de ştiri sau din ziare, consideraţii filozofico-mistice, fulguraţii onirice şi altele.

Am scris cartea şi pentru că în literatura noastră nu se mai abordase subiectul maternităţii. Dar şi pentru că, vorbind despre asta direct, netrucat – miza mea principală a fost autenticitatea -, puteam să fiu întrucâtva de folos. Faptul că am avut cititoare care mi-au mulţumit pentru carte a fost mai mult decât speram.

Este şi o modalitate de a fi contemporan timpului tău? Spuneaţi cândva că aparţineţi altei generaţii, una care citea şi care ar putea fi înţeleasă chiar şi opunându-se scriitorilor 2000-işti, anticulturali, antielitişti. Puteţi explica ambele ipostaze? E o discuţie mai lungă şi mai complicată, care se leagă de dominanta unei atitudini culturale la un moment dat. M-am format în Cenaclul Litere în anii ‘90 - ca şi alţi autori cunoscuţi azi - Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu, T.O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Doina Ioanid, Sorin Gherguţ, Victor Nichifor ş.a. – şi pariul nostru în acea perioadă era cultura serioasă, pe care o ştii din interior şi în care te antrenezi.

În jurul anului 2000 cred că s-a modificat paradigma. Au apărut poeţii şi prozatorii anticulturali, care spuneau lucrurile frust, fără învelişuri estetice. Literatura a devenit săracă precum hip-hopul şi obsesivă ca mesajele publicitare. Din fericire, lucrurile n-au rămas în acel punct, vedetele literare de azi neselectându-se dintre “noii barbari". Descrieţi drumul pe care l-aţi parcurs până la a deveni mamă, presarat cu gânduri pentru mama dvs. Exista o poveste? Cum aţi povesti această relaţie? Cine sunt cei 12 fraţi pomeniţi în carte? Cât de autobiografic este acest volum? Sunt dintre cei norocoşi pentru că am un trecut. M-am născut într-o familie numeroasă, într-un oraş magic şi, cumva, atemporal – Sângeorz-Băi, o mică staţine din judeţul Bistriţa-Năsăud - mi-am petrecut copilăria şi parte din adolescenţă în penuria teribilă a ultimului deceniu comunist, mi-am făcut studiile în Bucureşti şi tot aici l-am cunoscut pe Mircea.

În cărţile mele am scris despre toate acestea. Până şi Aventurile lui Arik, de pildă, feeria mea pentru copii, n-ar fi avut subiectul pe care îl are, dacă mie, autoarei, nu mi-ar fi lipsit atât de tare cei unsprezece fraţi. Pe care îi văd rar, răsfiraţi cum sunt în lumea largă, şi cu care am lungi discuţii pe messenger sau la telefon.

Iar mama este firul roşu care-mi unifică literatura. Pentru că este simbolul perfect şi pentru că, în realitate, a fost mereu o fiinţă uimitoare. Cerul din burtă povesteşte şi despre ea, fiindcă tot ce există se datorează, până la urmă, unor mame. “Bătrâneţea este un puşti slăbanog, indolent…". Iar tinereţea ţine “până când, în autobuz, cineva se ridică, iar tu te aşezi". Până la urmă ce e bătrâneţea? Aş vrea să vă pot răspunde. Totul este subiectiv, şi aici, personajul meu, exact despre asta vorbeşte. Nu cred că ne este frică de vârstele noastre, ci mai degrabă de neajunsurile care vin o dată cu ele. Ne înfiorăm, de pildă, gândindu-ne la tot ce înseamnă boală. Urmăreşte această carte un punct de vedere feminin, feminist… este el subliniat în antiteză cu o vreme în care femininul era anulat cu controale la piele în adolescenţă, cu copii crescuţi cu “alimentarele goale şi-un pătrat de glucoză"? Ce din toate acestea este imposibil de uitat?Scriind Cerul…, m-am străduit să păstrez un bun echilibru. M-am ferit de militantism şi ideologie. Am spus cum este şi nu din ce cauză este. Dar cartea are, desigur, o puternică latură socială. Femeile din ea trăiesc sub presiunea prejudecăţilor, fie ele din perioada comunistă, fie aparţinând mediilor tradiţionale, fie pur şi simplu contemporane.

Clişeu este că maternitatea e ceva idilic, pe modelul picturii renascentiste, cum clişeu era că gravida devine urâtă. Inadecvat este să consideri că femeia însărcinată e doar o pacientă – în loc s-o consiliezi psihologic – şi impardonabil să o tratezi, medic fiind, aşa cum sunt tratate majoritatea gravidelor din România.

Avortul? Ce fel de soluţie este aceasta până la urmă şi cât sunteţi pentru? E o opţiune personală. Când ai trecut printr-un regim totalitar în care era considerată crimă orice întrerupere de sarcină, nu poţi răspunde iresponsabil la această întrebare.

N-am înţeles totuşi logica celei care, după naştere, ne-a spus în salon: “Dacă nu era fată, o lăsam aici, în spital…; că îmi ajunge, mai am doi acasă" , cum nu înţeleg de ce avorturile la noi sunt regulă, deşi există contracepţie mai adecvată şi netraumatizantă.

“Braţul lui Mir" este punctul de stabilitate. "Mir îmi face figurine din zahar…", “Mir împătureşte bucăţi de hârtie…". Ne puteţi spune această poveste? “Mir e între mine şi ţări de departe"…? "Cerul din burtă", fiind autobiografică, îl are ca personaj şi pe Mircea. Fiindcă nu doar mamele aduc pe lume copii. Fiindcă în toate lucrurile frumoase e vorba şi despre bărbaţi. Sunt parte şi ei din magia legată de sarcină şi cei mai mulţi vor să o priceapă. "Astea sunt foste femei, turuie soţul…". Ce devin fostele femei? Există o spaimă a maternităţii pe care aţi încercat să o sugeraţi? Ce s-a adeverit după ce aţi devenit mamă şi ce a fost altfel? Aici e vorba de alt gen de bărbat, cel care nu este solidar şi, în general, nu ştie să vadă. O prietenă actriţă, foarte frumoasă, mi-a povestit în ultima perioadă de sarcină cum soţul i-a zis ceva de genul: "Eşti ca un elefant, nu vezi ce te-ai îngrăşat!" Am fost uluită. Cum să suporţi atâta obtuzitate?

"Fostele femei" devin lăuze şi-apoi tot femei. Într-un timp scurt ajung să-şi îmbrace vechile haine. În jumătate de an pot fi exact ca înainte. Nu s-a adeverit nici un clişeu după ce am devenit mamă. Pe tot acest parcurs doar lecturile – nu medicii ginecologi sau pediatri – m-au ajutat. Ce urmează? O carte pentru copii, "Arik şi mercenarii", care sper să apară în toamnă. Un roman la care lucrez şi pentru care îmi doresc timp şi sănătate. Şi, cine ştie, poate şi altele. "CERUL DIN BURTĂ"

În rochia cea mai frumoasă

"Am scris «Cerul din burtă» aşa cum într-o dimineaţă deschizi şifonierul şi îmbraci rochia cea mai frumoasă. Nu te întrebi dacă afară e vremea potrivită, nu-ţi pasă dacă vei fi discordantă la birou sau în tramvai. Cu flori mari, de vară, vaporoasă sau nu, dreaptă sau sarafan, e mica ta nebunie care, măcar pentru o zi, dă pe dinafară", mărturiseşte scriitoarea Ioana Nicolaie.

Publicată în primă ediţie în anul 2005, de Paralela 45, "Cerul din Burtă" a fost reeditată de Polirom în 2010.

FRAGMENT Dragă fată, dragă băiat 1 Împreună sîntem faianţă şi chit. Scîrţ, scîrţ, sapă pe undeva o furnică, scîrţ, scîrţ, şi nu doare. Coacăzele-s diluate-n mentol. Cu gura căscată mă repartizez pe luni de nceput, luni de sfîrşit… Cu gura căscată îmi fac un cocoloş din timpane. Nu ştiu ce aş vrea, încă nu pot… Îmi iau de mîncare de parcă aş înfuleca în ascuns pumni de var. Sînt doar sastisită, mă culcuşesc în tricoul turcoaz. În furca pieptului duc un nor cu zăpadă. Spre abdomen aranjez dulăpioare cu cărţi. Cochilii şi melci mărunţiţi atent cu ciocanul. În casele de marcat lîncezesc vînzătorii…

Colecţionez deja prafuri şi spaimă. Îmi decupez faţa din plastilină, pe creştet îmi aşez o bulboană. Înot de parcă aş fi vineţie. O pungă de plastic cu alge, plancton... Şi iată ce aş vrea: să beau litri de lapte; să mi pun în loc de ţeastă tratate; să-nghit calciu, magneziu, şi boala să fie o vază spartă demult; să nu mă poticnesc de propriul stomac; să fiu primitoare şi blîndă cu oscioarele noi; frica să nu mi se schimbe în gazdă; să nu ajung o bluză în noptiere de şcoală; să fiu cu adevărat curajoasă; să nu intru în panică; să te aştept cuminte şi cum se cuvine…

Mir a zis că da, mai departe e asta, şi palma-i era deja burta mea plată.

Îmi ceri mere acre şi roşii răscoapte. Ca să poţi veni, să- ţi reaminteşti…

Greaţa-i un pachet de piuliţe şi poate un cimitir de maşini. Icnesc de parcă nu mi aş găsi cerul gurii… 2 Spre şapte săptămîni inima-ţi bate de o sută cincizeci de ori pe minut… Ai nas, ai gură, peste ochi pleoape. Te-ndrepţi spre un început prăfos de schelet. Ai un culcuş aidoma unui pumn izbind în mulţime. Ai fost sămînţă de pară, eşti boabă de strugure. Corpul se alun-geşte în răbdătoare viteză. Minut de minut creierul creşte cu o sută de mii de celule nervoase. În miliardele naşterii vei fi aflat tot. Şi ncet, încet vei fi uitat. Braţe şi picioare din muguri, camere n inimă, schiţe vagi de plămîni. Ai reflexe, te mişti, o apuci poticnit spre pereţii călduţi. Eşti acolo, începi să fii dintre noi…

Vezi. Duc în maieuri nisip şi lopeţi. Unul pentru altul sîntem un pătuţ de copil. De jur împrejur creşte încăperea cea mare. Gaura de aerisire e un tiv din ţînţari. Părem turişti pe un aragaz demontat. Lucim de creme, de ziare, de difuzoare-n dezmăţ. Încerc să-mi prind nerăbdarea-n agrafe. Căldura s-a culcuşit într-un fel de mezel. Mi-e teamă de echilibrul pe care cu bîlbe-l cultiv. Dacă mănînci ce nu trebuie, e tot ce i mai rău. Fereşte-te cît mai bine de boală!

Mergem să cerem ajutor unor prieteni. Cum nu m-ating de medicamente, îmi trebuie pîine prăjită. Peste orez să nu se adauge pic de grăsime. "Poţi încerca măr ras, ştiu asta de cînd băiatul meu nu-nvăţase să meargă“. Ronţăim tercotul kaki al duminicii. Ar trebui să fiu o casă, nu temelie cu pod şi ferestre. Ar trebui să mi găsesc totuşi un doctor…

Malul e translucid de atîtea meduze. Altcineva îl face chifle peste terase şi oameni.

Înţelegerea

Pe atunci nu eram fată. Purtam rochiţe sintetice cu mîneci de tină. Purtam tocuri şi brăţări din covrigi noroioşi. Pe atunci doar mamele aduceau pe lume copii.

Pe atunci nu eram fată. Fermoarul zilelor se-nchidea neted la piept. Şoldurile mi le-nveleam în seri ecosez. Tristeţile creşteau limpezi, scîrţîind de rotiţe.

Mamele erau muşuroaie şi am fi putut să ne ascundem. Mă îmbrăcam mirată în pardesiele lor cît zece războaie.

Şi atunci, brusc înaltă, am intrat în cămară. Cimentul se făcuse o alună-ntre dinţi. Ciorapii trei sferturi, braţele arse de soare. Mă vedeam transparentă-n ochiul de geam. Şi am înţeles că nu, nu am scăpare.

Fără voie, ajunsesem, iată, un sertar din cămară. Cu gînduri din nasturi, papiote şi ace. Căptuşită-n rochia de atîtea mame purtată.

Odată şi odată abdomenul trădează. Brusc sudoarea-i mai multe rînduri de cleşti. Vrăbiile-s pietre, şi tu, un grăunte. Înţepenisem de spaimă. Înţepeneam.

Pe atunci nu eram fată. Zgîriam în metal fără s-aleg. Încetul cu încetul creşteam, mă făceam cît o minge, cît un costum de bărbat. ÎNTR-UN TÎRZIU ŞI PELVISUL MEU VA CRĂPA… Toropită de spaimă, nu pricepeam. Vremea mai dormita-n cuier şi paltoane… Şi abia mai eram…

IOANA NICOLAIE

De la "Cartea cu bunici" la "O pasăre pe sârmă"

• Ioana Nicolaie (36 de ani) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi cursurile de masterat ale aceleiaşi facultăţi.

• A fost inclusă într-o serie de volume colective de la "Generaţia 2000" (Pontica, 2004) şi "Cartea cu bunici" (Humanitas, 2007), până la "Primii mei blugi" (Art, 2009), "Bookataria de texte şi imagini" (Clubul Ilustratorilor, 2009) şi "Divanul scriitoarei" (Limes, 2010).

• A publicat volumele: "Poză retuşată" (Cartea Românească, 2000), "Nordul" (Paralela 45, 2002; roman tradus şi publicat în Germania în 2008), "Credinţa" (Paralela 45, 2003), "Cerul din burtă" (Paralela 45, 2005; roman declarat "Cartea lunii iulie" de revista Orizont şi nominalizat la Eastern European Literature Award), "Cenotaf" (Paralela 45, 2006), "Aventurile lui Arik" (Corint Junior, 2008) şi "O pasăre pe sîrmă" (Polirom, 2008; roman în curs de traducere în Italia).

• Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria.