Nicu Covaci împlinește astăzi 71 de ani. Interviu-testament cu liderul Phoenix
Editura Evenimentul si Capital

Nicu Covaci împlinește astăzi 71 de ani. Interviu-testament cu liderul Phoenix

Nicu Covaci - „Sunt tânăr, doamnă, tânăr”
Autor: | | 0 Comentarii | 2642 Vizualizari

Publicăm, mai jos, prima parte a unui dialog extraordinar cu „Sfântul Nicolae”, așa cum este alintat cel mai cunoscut rocker din România. Mâine, vă puteți delecta cu a doua parte, cu mențiunea că interviul a fost realizat în urmă cu doi ani, când Covaci sărbătoarea 69 de ani. Prospețimea și savoarea personajului au rămas, însă, neschimbate

„Sfântul Nicolae” nu poate vorbi despre el sau despre muzică fără să retrăiască – oare pentru a câta oară? – vârtejul succesului din urmă cu 50 de ani și fuga spectaculoasă din România comunistă, trădarea din Germania, revenirea în țară după așa-zisa revoluție, amărăciunea și speranța împletite în Spania adoptivă… De fapt, exceptând prezentul, o veșnică luptă pentru reînviere, Covaci este devorat până la os de o iubire care i-a sucit mințile, dar pe care o lasă, de câte ori poftește, să-i muște din inimă: Phoenix.

În stânga mea, la o masă cu un picior mai scurt, stă un rocker de esență tare, cu pletele albite de anotimpuri grăbite. Nu și-a vopsit părul și n-o face nici când urcă pe scenă. Are 71 de ani și e genul de om întâlnit mai des prin orașele Occidentului: un neadaptat, un răzvrătit, un bărbat liber. Dacă vreți, un artist. Trăiește din visul propriu, pe care-l hrănește, la rându-i, din propria sudoare și din propriile dezamăgiri. Câteodată se bate, sătul, cu palma peste pântece. Altădată își roade unghiile de foame. Un preț modic pentru viața pe care și-a asumat-o. În schimb, nu se trezește cu noaptea în cap să meargă la birou, n-are carte de muncă și nici șapte parole la calculator. Deține un autoturism Jaguar și mai multe motociclete scumpe, dar sunt și zile când n-are bani să-și achite factura la telefon. În fine, sunt convins c-ați prins ideea.

„La 11 ani, tata era un străin pentru mine”

Presat de privirea iute aruncată pe sub sprânceana groasă, îl las pe legendarul lider al trupei Phoenix să-și spună povestea: „Am crescut fără tată. Să tot fi avut un anișor, când l-au ridicat comuniștii și l-au închis. Avea convingeri legionare, a ajuns direct la Canal. Român de la granița cu Serbia, bănățean câinos, a rezistat. Cum? Tata avea un talent înnăscut la desen și la sculptură. Ca să-și îndulcească puțin traiul și să uite de necaz, cioplea diverse figurine, pipe, naiba mai știe ce… I s-a dus buhul, așa că l-au pus ăia să le facă diverse chestii. Îmi povestea soră-sa, tușa Mari, – că ea mergea, săraca, peste tot după el -, că ajunsese să cioplească niște chestii extraordinare din coada unei periuțe de dinți. Migălea din acest material prost ba câte un port-țigaret, ba câte o pipă. Ștabii din pușcărie se bucurau de ele… Oricum, a stat zece ani în închisorile comuniste, iar când s-a întors acasă, la noi, nu s-a mai legat nimic. Mama, basarabeancă la origine, a divorțat de el de la bun început, de comun acord, ca să nu sufăr eu repercusiuni”. Nicu Covaci se foiește pe scaun, apoi dă frâu liber amintirilor: „Aveam 11 ani când tata s-a întors la Timișoara, reabilitat, cum se spunea în epocă. Era un străin pentru mine. Și el, și mama, au încercat să reia firul căsniciei. După vreun an de chin, au renunțat. A fost nevoie doar de un foc de paie. Nu mai știu ce năzbâtie făcusem, dar tata s-a enervat și mi-a cârpit o palmă. Mama a luat foc, l-a plesnit și ea. A fost sfârșitul conviețuirii lor. Ulterior, el s-a recăsătorit cu o nemțoaică”. Pentru mamă, Tamara pe numele ei, Covaci are un adânc respect: „Biata de ea, mi-a oferit o educație cum puțini copii au avut norocul să aibă. Chiar dacă mă caftea pentru orice prostie, eu îi sunt recunoscător. Altfel, nu mă putea ține în frâu. Era croitoreasă, cosea costumele la Teatrul Național și era atât de pricepută, încât acasă, în particular, muncea zi și noapte. Nu mai făcea față comenzilor. Toată protipendada Timișoarei comanda la Tamara. Dar eu, când am vrut chitară, mi-a luat nu doar un instrument muzical, ci a plătit și un profesor care să-mi dezvăluie tainele muzicii”.

Primea mâncare doar dacă învăța cuvinte ungurești

Nu-mi dau seama cum s-a ales Nicu Covaci cu eticheta de tip dur, fioros, scandalagiu, dar cât l-am ascultat povestind – cel puțin despre copilărie – mi-a lăsat impresia unui bărbat deschis. „Revenind la începuturile mele muzicale… Aveam o vecină simandicoasă, elevată, francofonă… Stăpânea cu blândețe pianul. Când a auzit că mă frământ să cânt, i-a spus mamei că e musai să iau și lecții de pian. Și, uite, așa am deprins temeinic și notele, portativul, teoria… Mi-a plăcut de mic să cânt și nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată emoții când urcam pe scenă. Eram obișnuit de la teatru. Aveam un unchi – Stelian Gheorghe – artist emerit, care m-a învățat să scriu și să citesc de pe la 3-4 ani. Mă lua cu el la repetiții, la Teatrul Național, primeam roluri în piese pentru care era bătaie între băieți… Acasă, pentru că mama nu mai avea timp să gătească sau să facă ordine, a angajat o băbuță, o unguroaică. Asta era dracu’ gol! Nu-mi dădea să mânânc până nu-i spuneam câteva cuvinte în maghiară. Azi așa, mâine așa, am început s-o rup și pe ungurește. Ba chiar am învățat să gătesc gulaș și papricaș”. Firul poveștii se înfășoară în jurul nostru, ne seduce și ne dezvăluie un trecut pe care acum, în timp ce-l răscolim, nu putem să-l vedem decât frumos.

„Ce vremuri! Măcar pe timpul comunismului știam împotriva cui luptăm. Acum, cu capitalismul ăsta agresiv, aproape că nu ne mai recunoaștem prietenii… Așa, unde am rămas? Țin minte că, la un moment dat, mama m-a trimis la Cluj, la Școala de coregrafie. Nu râde, eram bun și la dans. Să vezi cum am plecat de acasă… Îmbuibat, cu țoale frumoase, chivernisit – ce mai! – eram băiatul mamei… Am ajuns acolo, la un internat și, după primele zile, tabără unul mai mare pe mine. Mi-o rupt lănțișorul de aur de la gât și dus o fost. Ce să-ți spun – junglă! După două săptămâni, nu mai aveam nici haine de schimb, nimic. La naiba cu baletul, luptam să nu mă duc la fund. N-a trecut mult și l-am prins p-ăla de-mi șparlise lănțișorul de aur. L-am atârnat de la etajul doi cu capul în jos! Urlam la el să-mi dea înapoi ce mi-a furat, dar cred că atunci aveam nevoie să mă impun, să mă protejez, să nu fiu mâncat de viu. A fost prima lecție învățată departe de casă și mi-a prins bine. Oricum, mi-am luat adio de la balet – m-au dat ăia afară – și am revenit la Timișoara”.

Cânta cu Sfinții prin cantine și săli de sport

Elevul Nicolae Covaci a uitat repede de balet și, cum făcea casă bună cu limbile străine și excela la înot și la muzică, a ajuns instructor al brigăzii artistice a școlii numărul 2 din Timișoara. După un timp, brigada s-a desființat, dar orchestra și-a continuat existența. Practic, așa a început drumul formației Phoenix, cea mai longevivă trupă rock românească. „La început cântam, sub numele de Sfinții, prin cantine, săli de sport și diverse cluburi obscure. Ușor-ușor, a început să se audă de noi. Interpretam cover-uri – Beatles, The Shadows – , cântam doar muzică occidentală. Timișoara, grație multiculturalismului ei, trăia în acele vremuri mai liber, mai deschis. Erau prezente anumite influențe nealterate de comunism care, până la urmă, au generat o stare de revoltă, de opoziție pentru sistemul represiv în care ne duceam viața. Am simțit asta cântând, oamenilor le plăcea ce ascultau. Practic, se eliberau de frustrări. După un timp, am prins rădăcini, am schimbat numele formației – din Sfinții, care era o titulatură prea religioasă pentru niște adolescenți așa drăcoși ca noi, în Phoenix -, am reînviat și am mers mai departe”. Adevărul este că, ulterior, am absolvit Institutul de Arte Plastice din Timișoara. De meserie sunt, așadar, sculptor, pictor, grafician, nicidecum muzician”.

I-a spart fața lui Moni Bordeianu

Mica buclă în timp se închide pentru a se redeschide când Covaci, adolescent de 16-17 ani, câștiga deja din concerte de trei ori salariul mamei. „Era prin ’63-’64… Trupa noastră era alcătuită din 5 băieți – Moni Bordeianu (cânta atunci la tobe), Béla Kamocsa, Pilu Ștefanovici, Claudiu Rotaru și Nicu Covaci. Începusem să facem bani, ne cumpăram haine din Occident, încălțăminte și pantaloni pe comandă, nici unul nu-și mai asculta mama… Făcusem și prima înregistrare radio. Ne-o luasem bine de tot în cap. A fost perioada bețiilor juvenile, a teribilismelor, a bătăilor din te miri ce. Mi-aduc aminte de un episod… Mă combinasem cu un drac de fată, frumoasă foc, trăsături grecești clasice, corp de sirenă – ce mai! – toți își suceau gâtul după ea… Ne plimbam noi prin parc, ne giugiuleam, ne pipăiam, na, îndrăgostiți-lulea. Moni Bordeianu cu ceilalți ne mai șicanau, mergeau în spatele nostru, făceau diverse glume obsene. La un moment dat, încep ăștia să cânte în gura mare, cu Moni în frunte: ! N-am mai rezistat, am sărit direct pe Moni. I-am spart fața! Dar n-am stat mult timp supărați. Cum să-ți spun… Toți membrii trupei crescuserăm fără tată! Asta ne-a unit, eram ca o familie, iar formația era viața noastră, visul nostru, pe care îl trăiam aievea. Nu ne puteam împiedica de o bătaie, o gagică sau mai știu eu ce. Păi, după concerte, era nebunie totală. Fetele treceau de la unul la altul, nu se ținea cont de nimic, fanii ne iubeau. Dar mai ales fanele. Eram nonconformiști, frumoși, cu barbă, cu plete, îmbrăcați după ultima modă din Vest… Fix cum nu aveai voie să fii în comunism”.

Au inventat un gen muzical unic: etno-rock

Cerul albastru al tinereții lui Covaci s-a întunecat pentru prima dată în 1971, când Nicolae Ceaușescu s-a întors din Coreea de Nord. Dictatorul a pus atunci cruce influențelor occidentale din cultură, bătând monedă pe nicovala folclorului național. Așa s-au născut miturile comuniste agresive, credința, fabricată, conform căreia am fost și vom rămâne buricul pământului. Cum s-a repercutat această situație în viața lui Nicu Covaci și a trupei Phoenix? „La început am fost în stare de șoc. Noi, care făcusem o extraordinară școală de cover-uri și cântam doar muzichie din Vest, ne-am trezit aruncați primii de pe scenă. Nu mai aveam voie să cântăm nici la mare, nici în cârciumi, nici măcar în sate, la Căminele Culturale. Ce-am făcut atunci? Am scotocit câteva luni bune arhiva Electrecordului, unde am găsit niște discuri vechi cu datini și obiceiuri precreștine din Balcani. L-am luat pe Ioji Kappl, ne-am încuiat în casă, cu vin, bere și țuică la discreție și am început să bibilim din corzi. Azi așa, mâine așa, și uite cum a prins viață albumul Cei ce ne-au dat nume. De fapt, a fost certificatul de naștere al unui nou gen muzical: etno-rock! Pe atunci, eram, cred, unici în lume. Am îmbinat cu succes elementele de folclor cu acorduri complexe de rock. Pe această linie a urmat, la un an distanță, Mugur de fluier, apoi Cantafabule. Comercializam sute de mii de discuri, doborâsem toate recordurile în materie de vânzări, umpleam stadioanele. Și asta în condițiile în care nu apăream la televizor! Cerul nostru se înseninase din nou…”.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate