NANE: "Ieri am fost cu puştiul meu cu bicicleta în parc."
La plecare, un băieţel frumos şi roşu în obraji, de vreo 2 anişori, a început să alerge şi a căzut pe burtă după trei paşi. Mama lui îi striga să nu mai fugă, dar el s-a ridicat şi a ţâşnit-o iar, împiedicându-se după alţi câţiva paşi. A dat cu năsucul de pământ şi a început să plângă, iar fiul meu a alergat să-l ridice, întrebându-mă: „De ce nu pune mâinile în faţă când cade?“. Mama copilaşului s-a apropiat şi l-a luat de urechi, certându-l că aleargă şi că n-o ascultă. Am simţit că iau foc şi i-am spus cam apăsat: „E copil, e normal să alerge! Mai bine l-aţi învăţa cum să cadă!“.
Mea culpa! Mi-a fost milă de băieţaş, însă n-am dovedit compasiune pentru omul care este mama lui. Compasiunea e abilitatea de a-l vedea pe celălalt aşa cum este fără să-l judeci, fără dorinţa de a comenta sau de a-i da sfaturi. E abilitatea de a-l privi cu înţelegere şi cu iubire, recunoscând că are propria cale de viaţă, la fel ca fiecare dintre noi. Ne trebuie înţelepciune ca să nu intervenim în diversele situaţii de viaţă, mai ales când sunt implicaţi cei apropiaţi.
Când cineva drag suferă şi luptă cu emoţiile sau cu problemele, ai tendinţa să te implici, să vrei să-l schimbi, să-i spui ce să facă, dar asta nu înseamnă compasiune. Compasiune simţi când rezonezi cu un suflet care simte durere, fără însă a încerca să intervii în lecţia sa de viaţă. Dacă îţi cere ajutorul şi simţi că trebuie să i-l oferi, ai grijă să nu-i preiei problemele, pentru că îl păgubeşti de şansa de a evolua, de a învăţa. Dacă nu ajunge la înţelesurile la care trebuie să ajungă, va fi pus în faţa unor evenimente asemănătoare în viitor, pentru că lecţia trebuie însuşită.
Recomandările noastre
