Există un loc, în plin centru al Bucureștilor, la doi pași de Șoseaua Ștefan cel Mare, care arată ca Belgradul după bombardamentele NATO din anii ’90. Cinci hectare de teren, pe care odinioară pufăiau mașinăriile primei mori de grâu, pe aburi, din Valahia, s-au transformat într-o junglă urbană. Se mai înalță, încă, pereții găuriți ai silozurilor construite cu cărămidă roșie adusă cu barcazurile, pe Dunăre, tocmai din Germania și Austria.

Printre ruinele clădirilor au crescut copaci cât turla unei biserici și s-a umplut de bălării și buruieni ca într-o pădure virgină, asemenea anticelor vestigii ale khmerilor de la Ang kor, din Cambodgia. N-ar fi de mirare dacă ar apărea și vulpi sau mistreți. Atât doar că, dacă nu ești atent pe unde pășești, poți să te înțepi în talpă cu acul unei seringi sau să calci în vreun rahat fosilizat sau chiar proaspăt, producție a boschetarilor care sălășuiesc acolo.

Culmea este că pînă în 1995 fabrica a funcționat, în mare parte cu utilaje vechi de peste jumătate de secol. Apoi, în haosul societății românești de după Revoluție, a început sfârșitul. Celebra „Moară a lui Assan” – monument istoric – a dat faliment, a fost revendicată, s-a retrocedat, a fost abandonată, a luat foc în mai multe rânduri, s-a demolat bucată cu bucată, dar se încăpățânează să rămînă în picioare. Arhitectul Eduar Sagatelian, fin cunoscător al zonei adiacente cartierului armenesc, împreună cu publicistul și scriitorul Romulus Cristea, oboreni amândoi, au încercat, într-o șuetă, să reconstituie trecutul și să prevadă viitorul fostei bijuterii arhitectonice care hrănea în urmă cu un veac și jumătate, tot Bucureștiul.

 

Prima moară cu aburi, de grâu, din toate teritorile românești de acum 166 de ani

Construcția a fost începută, în 1853, de către George – sau Gheorghe, după unele surse – Assan și Ion Martinovici, doi negustori. Nu se știe exact naționalitatea celor doi întreprinzători dar, cel mai probabil, după sonoritatea numelor de familie, primul evea origini armenești sau turcești și al doilea evreiești sau slave.

„Au început s-o ridice cu arhitecți și constructori germani. Materialele de construcție, în special cărămida roșie, au fost aduse pe Dunăre, cu șlepuri, din Germania și Austria. În București nu era pe atunci nici măcar o singură fabrică de cărămidă. Când au terminat-o a fost prima moară cu aburi din toate regiunile de pe actuala hartă a României”, povestește arhitectul Eduard Sagatelian, om la 72 de ani, născut și crescut în cartier și pasionat de clădiri istorice și urbanismul zonelor vechi din Capitală

„Cei doi au dezvoltat afacerea dar, în 1862, după ce Martinovici moare, Assan rămâne unicul proprietar. Cât au lucrat împreună au tot cumpărat pământ ajungînd ca moara și anexele ei, adică în principal silozurile, să funcționeze pe o suprafață de vreo cinci hectare. Aproape cât mai are și astăzi, 4,7 hectare”, își continuă expozeul istoric venerabilul arhitect.

Ceasul lui Assan care dădea ora exactă în tot Oborul

Assan, spirit practic, și-a diversificat producția. De la morăritul grâului a început să fabrice uleiuri și vopsele. „În 1865 moara ajunsese să proceseze șapte vagoane de grîu pe zi. Adică 70 de tone!”, povestește Eduar Sagatelian. Dar, Gheorghe Assan moare și el, în 1866 și Alexandrina, nevastă-sa, cu care avea doi fii, pe George și Basil, rămâne unică moștenitoare. „Ultimul, Basil Assan, a trăit peste 90 de ani murind după naționalizare aruncat de milițienii comuniști de la un etaj superior al sediului din Șoseaua Ștefan cel Mare. Familia a fost anunțată că s-a sinucis dar, de fapt, a fost omorât pentru că se opunea regimului comunist”, intră arhitectul în detalii puțin cunoscute.

Revenind la începutul secolului trecut, în 1903, pe suprafața pe care o deținea familia Assan se ajunsese la un număr de 28 de silozuri. „Era și un turn de 41 de metri înălțime, cea mai înaltă construcție din Capitală din acea vreme, pe care era montat un ceas care a funcționat pînă după al II-lea Război Mondial, dând ora exactă la tot cartierul”, e nostalgic Eduard Sagatelian.

 

Din „Moara lui Assan”, la „Grâul” și „13 decembrie”

Utilajele inițiale ale Morii lui Assan, produse de firma vieneză Siegel, au ajuns, parte dintre ele, la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida, din parcul Carol, București, adaugă scriitorul și publicistul Romulus Cristea (foto). Și continuă, cu istoria recentă a morii: „ Pe timpul comuniștilor a funcționat la capacitate maximă, ca fabrică de pâine, sub numele „Grîul”. În aceeași perioadă, fabrica de ulei a căpătat denumirea de „13 decembrie”. Comuniștii n-au făcut altceva, după confiscare, decât să utilizeze tot ce furaseră de la Basil Assan: utilajele și tehnologia, care fuseseră îmbunătățite permanent până la naționalizare”. Comuniștii n-au mai investit un leu până în 1989, nicio investiție și nicio retehnologizare. „Practic, «Moara lui Assan» a mers înainte cu o tehnologie veche de jumătate de secol, din anii ’40, dar funcțională. Atât doar că nu mai mergea pe abur, ci cu o centrală elecrică, făcută tot de Basil Assan”, povestește publicistul.

Interesul imobiliar și dezinteresul autorităților

Zona, centrală fiind, este de maxim interes imobiliar. Proprietarul n-a apărut niciodat în public să-și expună vreo intenție cu ce are de gând să facă pe amplasamentul retrocedat. În schimb, mai puțin și nu mai rămîne nimic. „Ansamblul e distrus în proporție de 90%. Fiind monument istoric, cel puțin fațadele clădirilor, în special silozul central – clădire emblematică – trebuie restaurate.

Or, o astfel de investiție e, practic, imposibilă, pentru că presupune o cheltuială de zeci de milioane de euro. Spre exemplu, numai în casa fostului industriaș interbelic Max Auschnitt, cumpărată de Gigi Becali cu peste șase milioane de euro, a mai trebuit investită în restaurare o cheltuială dublă”. Or, aici, e vorba de zeci de clădiri”, argumentează Romulus Cristea.

Reconversie sau distrugere totală

Arhitectul Eduard Sagatelian este de altă parere: „Poate fi inclusă într-o formă de reconversie, menținându-se clădirile principale, după modelul Combinatului Poligrafic din Iancu de Hunedoara, în diagonală cu fostul restaurant Perla, vizavi de clubul Studio Martin. Sau a fostului hotel Caro, reconstruit pe amplasamentul fostei Fabrici de Glucoză, de pe bulevardul Barbu Văcărescu”. Pasionatul de arhitectură veche mai spune că se poate amenaja în acest perimetru un complex comercial de gen mall: „Mai este în picioare o clădire din beton (foto), neafectată structural, care poate fi, oricând, reamenajată ca o parcare imensă. Și, în zona verde, dinspre strada Lizeanu, se poate amenaja un parc”. Vise

Demolată cărămidă cu cărămidă și încă în picioare

După Revoluție, în 1990, Guvernul Roman a dat o Hotărâre prin care terenul de 4,7 hectare, care includea, evident, și cele două fabrici, să treacă în proprietatea statului pentru că până atunci funcționaseră ca niște societăți comerciale.

„«Grîul» a rămas cu același nume iar fabrica de ulei a fost rebotezată «Solaris». Până în 1992, ambele entități au mers, din inerție, ca înainte. Dar, de pe urma inflației și creșterii prețurilor și lipsei de materie primă, ambele firme au intrat în insolvență. Activitatea lor s-a închis, definitiv, în 1995. Tot din acel an, toată platforma a rămas fără pază. Moara lui Assan a început să fie demolată, cărămidă cu cărămidă”, se enervează Romulus Cristea, autorul a zeci de articole, în ultmi 20 de ani, despre soarta acestei bijuterii arhitectonice. Intervine, în locul său arhitectul Sagatelian: „Prima oară, hoții de fier vechi, au demontat tâmplăria artistică din fier forjat a ușilor și a ferestrelor. Au urmat, la rând, acoperișul silozului principal, care era dintr-un aliaj de zinc și plumb”.

Pe raza Sectorului 2, dar în „parohia” Ministerului Culturii și a PMB

Bineînțeles, s-a găsit un urmaș al lui Basil Assan care a revendicat moștenirea pe care a și obținut-o în instanță. Numele lui n-are nicio relevanță, așa că nici nu-l menționăm. E o persoană non-publică. Dealtfel, aproape toți cei care au scris despre el au avut procese și au primit tot felul de intimidări. Romuls Cristea povestește, dezolat: „Înainte de anul 2000, acestei persoane i s-a restituit, «in integrum», ceea ce mai rămăsese în picioare din fosta fală a Oborului. Dar, pentru că nu s-a investit nimic, și nici nu s-a asigurat, decât sporadic, paza ansamblului, distrugerile au continuat. Au fost sute de reclamații ale locatarilor din vecinătate și ale unor ascociații profesionale ale arhitecților. Niciun rezultat, de nicăieri…”.

Ceea ce a mai rămas din ansamblul arhitectonic se află, fizic, în Sectorul 2 al Capitalei, dar, ca monument istoric de importanță națională încă de la începutul anilor ’90, este în „parohia” ministerului Culturii și a Primăriei Municipiului București. „Ministerul Culturii a reacționat abia în 2005, în urma constatărilor, repetate, ale distrugerilor. S-a formulat o plângere penală. Iar nu s-a întîmplat nimic”, oftează Cristea și fluieră a pagubă.

Opt incendii, din care două catastrofale

 

În perimetrul „Morii lui Assan” au avut loc numeroase incendii, opt mai importante, toate cu autor necunoscut. Parte din ele, cele mai mici, i-au avut probabil ca autori pe boschetarii care se adăpostesc acolo, mai ales iarna. Dar două dintre focuri, cele mai mari, din mai 2008 și din ianuarie 2012, aproape sigur au fost puse intenționat. Pentru stingerea ultimului s-a adus apă, cu elicoptere militare, tocmai din lacul Cernica. A durat 30 de ore ca să se stingă flăcările, dar focul a mai ars, mocnit, încă o săptămână. „Grinzile de lemn, îmbibate cu ulei, întrețineau arderea”, explică Romulus Cristea.

Nimeni nu a fost găsit vinovat. „În perioada mandatelor primarului Onțanu, Primăria Sectorului 2 a luat decizia să evacueze o parte din gunoiul aruncat de oameni în curtea fabricii abandonate și să ecologizeze zona. Culmea, Primăria sectorului 2 s-a trezit amendată de PMB pentru că nu avea aviz să facă curat!”, se indignează, din nou, publicistul.

 

Idei de reconversie sunt, bani, însă, nu

În septembrie 2002, alt arhitect, Cătălin S. Zafiu, a prezentat o comunicare la „Atelierul de arheologie industrială”, intitulată „Recuperarea arhitecturii industriale – Reconversie «Moara lui Assan»”. Iată, un fragment din concluziile sale: „Spațiul este destructurat și decăzut, deci intervenția ar avea o influență benefică asupra vieții locuitorilor din zonă, prin îmbunătățirea calității mediului. (…) Această arie, având potențial de dezvoltare al unui centru de grad doi al orașului, ar trebui să se bazeze și pe studiile, analizele și proiectele (predicțiile) unor specialiști dintr-o echipă interdisciplinară. Soluția optimă ar fi realizarea unui centru cultural și de loisir. (…)Pe o arie foarte întinsă și cu densitate a locuirii ridicată nu există un spațiu de asemenea factură și care este deci necesar. (…) Soluția este discutabilă din punctul de vedere al perioadei de recuperare a investiției, însă ar fi la fel de posibil să se facă aici și un parc I.T. sau un centru de afaceri. Există un potențial care merită să fie exploatat și astfel să fie redat Bucureștiului un element important al istoriei lui, al arhitecturii industriale de secol 19”.

Bibliotecă, mall, muzeu. Până la urmă ne-am ales cu un maidan

Arhitectul Zahiu mai spunea că imaginea generală este caracteristică clădirilor industriale și ea trebuie păstrată datorită construcțiilor tipice cu zidărie aparentă – și care se menține ca reper, cel puțin pentru locuitorii zonei. „Piesa cea mai importantă a ansamblului și pe care am detaliat-o este silozul, clădire aleasă ca sediu al unei biblioteci publice. Acesta se desfășoara pe 8 nivele, dintre care unul este destinat spațiilor tehnice, altul administrației, parterul este spațiu public de primire – acces, informații, garderobă, librarie, bar-cafeterie, grupuri sanitare – iar celelalte sunt săli de lectură, consultare, împrumut, prezentări de carte.

În partea centrală se află un spațiu deschis pe trei nivele iar ultimele două nivele beneficiază de un spațiu amplu, luminos desfășurat sub ferma metalică a acoperisului. La nivelul al cincilea, există o legătură cu depozitul de carte, un fost depozit de rapiță. Între bibliotecă și depozit se află accesul principal realizat dintr-o structură metalică și sticlă, spațiu în care se găsesc și lifturile, agățate pe fațada scurtă a bibliotecii.

Un alt punct de mare interes ar fi un muzeu al morăritului, propus în clădirea în care a funcționat prima moara, un muzeu modern, interactiv, care să pună în valoare bijuteriile tehnice: mori, separatoare, site, fabricate în Germania, la Braunschweig la 1900”.

 

Te-ar putea interesa și: