Acum 17 ani, murea, la București, de cancer, scriitorul Ștefan Popa, mai cunoscut sub numele Ștefan Augustin Doinaș, autorul celebrului poem „Mistrețul cu colți de argint”.

La doar câteva ore de la decesul acestuia, soția sa lua un pumn de medicamente și își dădea, la rândul ei, sufl etul. Povestea de iubire dintre poetul născut la 26 aprilie 1922 (Cherciu/ Caporal Alexa, jud. Arad) și Silvia Lia Voicu, fostă prim-balerină a Operei Române, celebră în epocă sub eticheta Irinel Liciu, este excepțională.

Înainte de privirile indiscrete strucurate printre vălurile legendei lor de veșnic îndrăgostiți, să facem cunoștință cu poetul, traducătorul și scriitorul Ștefan Augustin Doinaș, prezentat, în tușe repezi, de criticul literar Paul Cernat: „(…) Un poet de prim rang și un umanist modern elevat - estet apolinic, reflexiv, neoclasic livresc cu elemente baroce și manieriste.

Mulți au văzut în el chiar un postmodern avant la lettre, situabil în descendența unor «retromoderniști» hipercultivați ca Ion Pillat sau Al. A. Philippide. Formația sa filosofică vine însă din cea mai bună școală a unor Lucian Blaga și Tudor Vianu”. Doinaș a fost, potrivit aprecierilor lui Paul Cernat, cel mai important poet al Cercului Literar de la Sibiu.

Deși, în materie de balade, Radu Stanca îi e superior, Doinaș are o „claviatură” mult mai bogată, excelând atât în narațiuni lirice ample, fastuoase, cât și în poezia concentrată, gnomică sau parabolică, iar psalmii săi sunt (alături de cei arghezieni) cei mai valoroși psalmi din poezia modernă autohtonă - menționează distinsul critic literar. A fost și unul dintre poeții noștri cei mai înzestrați pentru hermeneutica poeziei, eseistica sa fiind compatibilă, în anumite privințe, cu a unui T. S. Eliot. Traducător eminent, chiar dacă, adesea, ajutat de alții pentru limba germană (vezi Faust sau traducerile din Holderlin), prozator borgesian incitant în povestirile târzii din T de la Trezor, dramaturg subversiv insuficient reliefat - mai evidențiază Cernat. Cum a devenit colaborator al Securității Și, imediat, o completare: „Revista «universalistă» Secolul 20 s-a identificat cu el (Secolul 21, care i-a luat locul, e postumă...). După un debut editorial conformist (Cartea mareelor, 1964, întârziat față de «cerchismul» anilor ´40) s-a ilustrat, inclusiv prin poezia tot mai esopic-politică, în prima linie a «rezistenței prin cultură», convertită după 1989 într-o politică civic-liberală elegantă”.

Postum, imaginea publică i-a fost afectată de o mai veche colaborare cu Securitatea, datând din perioada unei detenții cu cântec din „obsedantul deceniu”, evocă Cernat. „Atitudinea sa aulică, amabil-distantă, era, probabil, doar o mască a «adevărului poetic» (încă una).

Sobrul Doinaș era, oricum, capabil de «jocuri» ironice sofisticate” își încheie Paul Cernat rememorarea. Poezie pe un măr Revenind la detenția cu cântec amintită în treacăt de Cernat, ar fi de remarcat că, în 1957, poetul a fost comdamnat la închisoare pentru „omisiune de denunț”.

Concret? Doinaș încasase un an de pușcărie politică pentru că evitase să denunțe un coleg de la revista Teatru, care perorase despre o posibilă extindere a revoluției maghiare și în România. De aici, probabil, s-a înnodat colaborarea cu Securitatea, dar și firul iubirii cu balerina Irinel Liciu, deja celebră în epocă. De altfel, ea a fost cea care, uzând de cele mai înalte relații, l-a salvat pe Doinaș din detenție.

​Îndrăgostită lulea, prim-balerina Operei Române se spune că fusese cucerită de bărbatul sensibil și filosof, care potrivea versuri ciudate din fuga creionului, într-o seară superbă de mai. Cum? Ștefan a luat un măr, l-a scrijelit cu litere potrivite, l-a rupt apoi în două, oferindu-i femeii jumătatea cu poezia: „Partea asta ești tu, partea asta sunt eu”, i-ar fi șoptit, romantic, poetul.

A trăit ani de zile pe spinarea nevestei La doar un an după întânirea cu Securitatea, Doinaș este luat de bărbat de Irinel Liciu. Perioadă grea pentru poet, pe care nu s-a sfiit s-o rezume, ulterior, în tonuri amare-ironice: „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă- mea, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel».

O promisiune onorată

„Am hotărât cu Doinaş că, dacă unul din noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, fiind bărbat, adică laş, nu o să fie în stare s-o facă”. Aceste două propoziții ar fi fost rostite, potrivit jurnalului intim al lui Gabriel Liiceanu din acea perioadă, la o masă între prieteni, cu ani înainte de împlinirea acestei promisiuni. Pentru că Irinel s-a ținut într-adevăr de cuvânt.

Pe 25 mai 2002, în urmă cu 17 ani așadar, după ce poetul de 80 de ani a făcut infarct pe masa de operaţie de la Spitalul Fundeni, fosta balerină și-a pus capăt zilelor. A plecat de la spital direct acasă, refugiinduse în apartamentul pe care îl împărţise cu Ștefan vreme de 42 de ani, şi, înainte de a înghiţi un pumn de somnifere, și-a mărturisit pe o foaie albă, pentru ultima oară, dragostea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”.