Când la ştiri vedem cutremure, secetă, accidente, epidemii, şomaj etc., este greu de crezut că mai putem vorbi despre dezastre şi… la Operă.
Sigur că în domeniul artistic dezastrul nu omoară pe nimeni; poate şi de aici dramatismul unui eşec, care nu este palpabil, nu lasă consecinţe imediate, dar este cu atât mai trist cu cât el vine pe fondul unor aşteptări maxime, şi riscă să înlocuiască un succes – dorit, muncit, meritat.
Că intenţiile bune nu sunt suficiente a devenit evident din nou cu ocazia premierei de la Operă cu „Don Pasquale”, din 30 mai. Direcţiunea s-a zbătut pentru ca spectacolul să aibă toate premizele unei reuşite: o muzică fermecătoare şi o echipă tânără şi valoroasă, de la regizorul cu o frumoasă carte de vizită la dirijorul cel mai lăudat al Operei, de la subretă la bas. Dar, aşa cum bine zicea Murphy, dacă ceva poate să meargă prost, atunci va merge prost.
La Operă, de sute de ani a devenit o lege nescrisă faptul că vedeta unui spectacol este tenorul. Şi atunci, când în locul unei voci frumoase şi a unei maniere de cânt fermecătoare te confrunţi cu efortul nereuşit de a stăpâni registrele şi de a gestiona acutul, te întrebi pentru ce au mai deschis cortina, dacă nu aveau cu cine da spectacolul.
Este dezolant să vezi că prima scenă a ţării nu poate alinia o garnitură de patru solişti care să nu o facă de ruşine. Iar dacă singurul incompatibil cu statutul unei premiere este tocmai tenorul (Valentin Racoveanu - care sper că doar a prins o zi proastă) impresia lăsată publicului este grav prejudiciată.
Noroc că publicul a ştiut să discearnă şi l-a sancţionat doar pe tenor, răsplătindu-i cu o furtună de aplauze pe ceilalţi trei solişti, pe regizor şi pe dirijor, al căror succes a părut, prin comparaţie, de-a dreptul eclatant.
Vedeta serii a fost, de departe, soprana Irina Iordăchescu, cuceritoare în primul rând prin jocul actoricesc. Are o naturaleţe, o lejeritate, o plăcere de a cânta şi de a intra în pielea personajului (Norina) cum rar se poate vedea, mai ales la Operă. Evoluţia ei a avut un real magnetism, bazat pe o atitudine profesionistă şi pe o dăruire totală, ca şi pe dorinţa de a crea un personaj şi nu doar de a se achita de dificila partitură vocală.
În rolul titular am ascultat o voce frumoasă, caldă, amplă, venită însă din partea unui personaj care nu şi-a găsit cadenţa actoricească, Sorin Drăniceanu părând oarecum distant şi depersonalizat, succesul obţinut fiind datorat 100% calităţilor vocale.
Prudent şi reţinut a părut, într-o anumită măsură, şi Florin Simionca (Malatesta), într-o evoluţie căreia nu i se pot reproşa greşeli, dar care ar mai putea fi puţin „încălzită”, pentru a avea ceva din forţa de convingere a Norinei.
Interesantă mi s-a părut abordarea regizorală. Chiar dacă personal nu pot adera la premiza că „Don Pasquale” are o substanţă tragică, tânărul şi imaginativul debutant Rareş Zaharia şi-a construit spectacolul cu idei, cu consecvenţă, cu personalitate, creând o dedublare de planuri judicios susţinută, mutând acţiunea în perioada antebelică, apelând la teatru în teatru şi la o paralelă cu lumea filmului mut şi cu personajele commediei dell’arte, realizând finalmente o „citire” viabilă a textului dramatic, din care cam lipseşte, după părerea mea, hazul propus de muzică.
Eficientă şi fermă a fost conducerea muzicală, Tiberiu Soare marcând, şi de această dată, o reuşită personală.