Messi! Messi! Messi!

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Mâine seară, Spania și Argentina nu vor intra pe teren doar pentru a disputa o finală de Cupă Mondială. Vor aduce cu ele două istorii, două feluri de a înțelege fotbalul și două orgolii naționale care, dincolo de oceanul ce le desparte, au mai multe lucruri în comun decât ar părea la prima vedere.

Amândouă vor privi spre trofeu, dar eu voi privi spre Argentina. Nu este o alegere împotriva Spaniei; ar fi absurd să nu admiri această echipă precisă, cultivată, aproape geometrică, în care mingea circulă ca o idee limpede. Spania joacă fotbalul unei mari școli: fiecare om își cunoaște locul, fiecare pasă pare învățată și totuși spontană, fiecare talent se integrează într-o inteligență colectivă.

Argentina lui Messi înseamnă altceva

Numele ei însuși poartă promisiunea unei comori. „Argentina” vine din latinescul argentum, adică „argint”, prin denumirile folosite de europenii de la începutul secolului al XVI-lea. Numele este legat de Río de la Plata — „Râul Argintului” — și de poveștile despre bogățiile fabuloase care i-au atras pe exploratori spre interiorul continentului. Înainte de a deveni numele unei țări, Argentina a fost o speranță, o legendă geografică și o lumină metalică proiectată asupra unui pământ încă necunoscut europenilor.

Poate că tocmai de aceea tricoul alb-albastru pare să poarte și astăzi ceva din strălucirea aceea. Argentina nu joacă numai pentru rezultat. Joacă de parcă fiecare meci ar trebui transformat într-o poveste națională, într-o dramă de familie, într-o izbăvire colectivă.

Există și o stranie simetrie istorică între cele două finaliste. Argentina continuă să revendice Insulele Malvine, aflate sub administrație britanică și cunoscute în lumea anglofonă drept Insulele Falkland. Spania, la rândul ei, își menține revendicarea asupra Gibraltarului, teritoriu britanic aflat la marginea Peninsulei Iberice.

Desigur, cele două dosare au istorii, populații și contexte juridice diferite. Dar, simbolic, finala capătă o rezonanță aparte: două țări ale lumii hispanice, fiecare cu o veche rană deschisă în raport cu puterea britanică, se întâlnesc după ce Argentina a trecut chiar de Anglia pentru a ajunge aici.

Finala decisă de fotbal

Și totuși, finala nu va fi decisă de geografie, de etimologie sau de memoria imperiilor. Va fi decisă de fotbal.

În Schimbarea la față a României, Cioran făcea o comparație între două mari culturi; spunea că în Franța toată lumea are talent, rar găsești un geniu. În Germania, nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora.

Privind această finală, aș spune astfel: Spania are talente cât pentru o întreagă epocă, dar Argentina are geniul care poate compensa totul. Și nu este pentru prima dată.

Argentina a avut în Maradona geniul revoltei, omul care părea să joace nu numai împotriva adversarilor, ci împotriva ordinii însăși. Maradona putea lua mingea dintr-o lume și o putea depune, câteva secunde mai târziu, într-o alta; în el, fotbalul argentinian a devenit insolență, răzbunare, artă populară și destin.

Un geniu

Astăzi, acest geniu poartă numele lui Lionel Messi. Messi nu este Maradona repetat, fiindcă geniul adevărat nu se repetă. Maradona era furtuna; Messi este geometria care, dintr-odată, se transformă în miracol. Maradona provoca istoria; Messi pare să o corecteze în tăcere. Unul ardea terenul, celălalt îl luminează.

Între ei există însă aceeași taină argentiniană: puterea unui singur om de a face ca o echipă întreagă, un stadion și o țară să creadă că imposibilul este doar o convenție inventată de ceilalți.

Spania dispune de jucători care pot domina mingea, spațiul și timpul partidei. Are mecanisme, prospețime, disciplină și acea siguranță aproape aristocratică a echipelor convinse că fotbalul trebuie mai întâi înțeles și abia apoi câștigat.

Argentina îl are pe Messi. Îl are pe omul în jurul căruia o generație și-a construit speranța, iar o națiune și-a regăsit unitatea. Îl are pe actualul geniu al fotbalului său, moștenitor nu prin asemănare, ci prin aceeași capacitate de a transforma o partidă într-un eveniment care depășește sportul.

O echipă vie

Argentina are acel fotbal în care ordinea nu dispare, dar este depășită de instinct, în care tactica pregătește momentul, iar geniul îl confiscă. În care un singur gest poate distruge nouăzeci de minute de superioritate adversă, în care mingea nu mai este doar obiectul jocului, ci instrumentul unei revelații.

De aceea țin cu Argentina. Țin cu ea nu fiindcă ar fi neapărat echipa mai completă, ci fiindcă îmi pare echipa mai vie. Nu fiindcă ar controla fiecare minut, ci fiindcă poate da unui singur minut greutatea unei istorii întregi. Nu fiindcă ar avea cele mai multe soluții, ci fiindcă, atunci când toate soluțiile obișnuite se termină, Argentina mai poate inventa una.

Spania poate transforma finala într-o demonstrație. Argentina o poate transforma într-un destin. Într-o lume a fotbalului tot mai măsurată, programată și explicată prin cifre, Argentina păstrează încă dreptul la inexplicabil, păstrează credința că o finală nu aparține întotdeauna celui care joacă mai corect, ci uneori celui care o dorește mai dureros.

Aștept triumful Argentinei

Mâine seară voi respecta fotbalul Spaniei, dar voi aștepta triumful Argentinei. Voi fi de partea argintului din nume, a albului și azuriului de pe tricou, a orgoliului sud-american și a geniului care a purtat cândva numele lui Maradona, iar astăzi poartă numele lui Messi.

Spania are o echipă. Argentina are o chemare.

Iar într-o finală, uneori chemarea valorează mai mult decât perfecțiunea.

P.S. Despre copiii lor și copiii noștri. Mâine seară vom privi finala altora și ne vom emoționa pentru fotbaliști formați de alte țări, în timp ce ai noștri sunt abandonați exact când ies din juniorat și au cea mai mare nevoie de sprijin.

Politicienii români au, desigur, grijă de copii. De copiii lor. Îi trimit la studii în străinătate, le oferă bani, excursii, mașini și toate șansele pe care le poate cumpăra puterea. Uită însă că noi nu i-am ales ca să aibă grijă de copiii lor, ci pe baza promisiunii că vor avea grijă de copiii noștri.

În fotbal — sportul care, mai mult decât oricare altul, face să bată inima planetei — aceasta înseamnă să aibă grijă de tinerii noștri talentați, care visează să îmbrace tricoul României și care, după ce ies din juniorat, sunt prea adesea tratați ca niște obiecte fără valoare: fără continuitate, fără sprijin și, în cele din urmă, fără speranță. De aceea ajungem să iubim echipele altora. Nu fiindcă România nu are talent, ci fiindcă statul își abandonează talentele înainte ca ele să poată deveni o echipă pentru care să ne bată tuturor inima.

Iar cea mai mare tristețe nu este că mâine vom ține cu Argentina sau cu Spania. Cea mai mare tristețe este că niciunul dintre noi nu va putea striga din tot sufletul: „Hai, România!” Nu pentru că ne-ar lipsi patriotismul, ci pentru că prea mulți dintre cei care au promis să construiască viitorul sportului românesc au preferat să-și construiască propriul viitor. Și astfel, în loc să visăm la finalele noastre, am ajuns să trăim din emoția finalelor altora.

Iar aceasta este, poate, cea mai grea înfrângere dintre toate. ¡Vamos, Argentina!