În casa elegantă de pe strada cu nume romantic- citric, „Lămâiţa”, Marina Constantinescu, gazda emisiunii „Nocturne” de la TVR 1 şi critic de teatru al „României literare”, ne-a vorbit despre oamenii frumoşi care i-au modelat viaţa, despre suferinţele limbii române pe micul ecran şi despre iubire.

EVZ : Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumnevoastră? Marina Constantinescu: Nu prea ocupă loc. Sunt câţiva oameni pe care îi urmăresc, cum ar fi Cristian Tudor Popescu şi Emil Hurezeanu. Fac tot posibilul să nu scap niciun episod din „Poirot” şi spectacolele de la Mezzo. Spuneţi-mi trei motive pentru care nu e recomandat să te uiţi la TV. Îţi strici ochii, la propriu şi la figurat. Suferi auzind limba română călcată în picioare. Şi trei: estetica urâtului exercită o atracţie puternică, la un moment dat vrei să vezi până unde pot merge grotescul, goana după succes, rating. Şi atunci se produce periculosul declic, începi să te uiţi.

Televizorul e ca un drog, căruia îţi este foarte greu să i te sustragi. Ca să nu ajungi la dezintoxicare, mai bine nu te apuci de el. Sau eşti atât de puternic încât te uiţi doar la anumite lucruri, pentru că sunt difuzate şi filme excepţionale, teatru TV, spectacole deosebite. Eu, de exemplu, am văzut de curând la TVR spectacole din anii ’70 de o modernitate ului toare. Cum primeşte Luca (n.r - fiul Marinei Constantinescu) restricţiile de a se uita la televizor? Nu are probleme, pentru că e un copil cu un mare dar de la Dumnezeu, este solar. Eu sunt pesimistă, încurcată, el se bucură intens din orice. Îi recitesc acum din „Scrisorile lui Mozart” şi e fascinat. Citeşte Evanghelia lui Luca, despre viaţa lui Iisus; e captivat. Strică prea mult răsfăţ, prea multă dragoste arătată? Eu am crescut cu enorm de multă dragoste, cu foarte multă tandreţe. Nu m-am sfiit niciodată să-i arăt copilului meu cât de mult îl iubesc.

Cum eraţi în copilărie, în adolescenţă şi cum sunteţi acum, în ochii celorlalţi şi ai dumneavoastră? Am fost un copil conştiincios, aş putea spune chiar un copil tocilar. Şi pentru că am fost întotdeauna foarte curioasă, nu am avut niciodată timp să mă plictisesc. În al doilea rând, am fost foarte timidă, din această cauză mă aruncam întotdeauna în a cunoaşte ceva nou, orice, ca să-mi ascund cumva timiditatea şi ca să nu permit oamenilor să mă descifreze din prima. Se spune despre mine că sunt rece, distantă şi arogantă, dar acestea sunt măşti pe care mi le-am adăugat pe faţă, iar dacă la început mă atacau asemenea etichete, în timp au început să-mi convină, în virtutea unei distanţe de care simt că este nevoie. Cum de reuşiţi să nu vă plictisiţi? Am multe imagini interioare. Dacă exteriorul mă ispiteşte să mă plictisesc prin banalitate, atunci privesc în interior. Şi aici există multe lucruri, oameni extraordinari, părinţii mei, familia mea, universul meu.Uneori aş vrea să fiu Oblomov... Ca să pot scrie cronicile pentru "România Literară" trebuie să văd piese de teatru, nu numai în Bucureşti, aşadar merg foarte mult prin ţară, cu trenul. Văd, mi se întâmplă tot felul de lucruri. Am nişte dialoguri fantastice, ireale, care sunt mai presus de orice scenografie.

Am cunoscut la un moment dat un om al străzii, îi spuneam Hombre pentru că aşa se adresa el celor din jur, în semn de respect. M-am ataşat foarte mult de el, îi găsisem şi un loc unde să se spele, într-un hotel, bineînţeles, printr-o complicitate plătită. Stăteam foarte mult de vorbă cu el. Acolo a şi murit, în holul hotelului. A fost ca şi cum mi-ar fi plecat un prieten.    

Contemplarea şi timpul necesar acestui proces sunt atât de  necesare artiştilor, dar de neînţeles şi de neacceptat din partea unora... Un artist are nevoie de timp ca să-şi îmbogăţească şi să-şi înnobileze sursele şi resursele. Dacă mă gândesc la actori, nu sunt de principiul care a funcţionat în teatrul sovietic şi chiar în cel românesc, acela că actorul nu trebuie să fie foarte citit, informat, rafinat, pentru că atunci nu mai e chiar o plastilină, opune rezistenţă şi intervin în relaţia cu regizorul prea multe "de ce"-uri.

Se spune că actorii au nevoie de foarte multă visceralitate şi instinct. Eu cred, însă, şi  în actorul foarte rafinat interior. Cred în actorul care ascultă muzică bună, care merge la spectacole, expoziţii, care citeşte, are preocupări, pictează, scrie. Această disponibilitate interioară ajunge să se vadă şi în actul artistic. Toată bogăţia aceasta spirituală este, evident, şi rodul familiei în care aţi trăit... Nu ştiu dacă eu o să fiu vreodată aşa cum au fost părinţii mei pentru mine, deşi mă străduiesc. Am destul de multe confruntări cu Luca. Nu am de ce să mă vait, e un copil care se supune faptului că nu prea are acces la calculator, la televizor. Dar nu ştiu cum au avut ai mei timp, dispoziţie să mă crească astfel, ei care au fost specialişti extraordinari în domeniile lor. Mama mea a fost chimist, l-a avut profesor în facultate pe Costin Neniţescu.

Mă pregăteam pentru medicină şi învăţam chimie, iar cărţile lui Neniţescu stăteau undeva pe bibliotecă, eu mă uitam la ele ca la nişte exponate, nu puteam să le ating. Mama mea a refuzat tot timpul să fie membru de partid şi a fost salvată de fiecare dată de un ludic fabulos, pe care îl folosea la nevoie. Nu ştiai niciodată când vorbeşte serios şi când glumeşte. N-am văzut niciodată un om de asemenea dinamism şi forţă! Nu am cunoscut pe nimeni care să iubească atât, necondiţionat şi până la capăt!

Şi tatăl ? Tatăl meu este inginer proiectant naval, e, cred, singurul mohican rămas în acest domeniu. A muncit cu o devoţiune fără margini în proiectele lui, începând cu Portul Constanţa; chiar are şi o semnătură frumoasă care se termină cu o mică ancoră. Familia tatălui meu a suferit foarte mult după venirea comuniştilor la putere. Tânăr, din viaţa tipică unei burghezii cu tradiţie, cu guvernante şi bucătărese, tata s-a trezit cu încălţările rupte, nevoit să traverseze oamenii cu barca în Herăstrău ca să îşi câştige pâinea. Şi totuşi s-a salvat... A trebuit să-şi falsifice numele şi dosarul şi să plece la Galaţi, să-şi piardă urma. Acesta a fost şi drumul care l-a ajutat să-şi desco - pere vocaţia. S-a salvat con struin du-şi o strategie, pe care ne-a transmis-o şi nouă, copiilor: aceea că nu trebuie să acumulezi nimic fizic, totul trebuie să rămână în suflet, în minte. Iar familia e cel mai important lucru.

Am crescut într-un spirit de clan sicilian, dincolo de gradele de rudenie; în familie am avut cei mai buni prieteni. Verişoara mea de la Craiova e ca sora mea, avem nişte amintiri năucitoare, suntem foarte legate. E foarte dureros că mamele noastre, stâlpii clanului, nu mai sunt. Ceva foarte profund din mine nu mai există acum… Părinţii mei aveau cultul prieteniei.

Nu închideam uşa apartamentului. La orice oră din zi şi din noapte, oricine era binevenit, puneam pe masă ce aveam, se petrecea, se râdea, se dansa tango până spre dimineaţă. Cum rezistă iubirea în căsnicie? Şi cum rezistă o căsnicie? Cu soţul meu (n.r. - actorul Mircea Rusu) sunt măritată din ’98. Trebuie să ai multă răbdare într-o căsnicie, cum spune un personaj al lui Cehov… Eu am greşit mult din orgoliu, sunt prea temperamentală, aproape că nu îmi vine să recunosc. Am făcut multe greşeli, nu am ştiut să mă temperez, să număr până la 10 înainte să spun o porcărie. Cuvintele dor foarte tare, lovesc precum cuţitele... În viaţa mea personală nu am stat cel mai bine, nu acesta este planul meu de rezistenţă...

„Nu-mi place să fac emisiuni legate de un context” Cine e responsabil cu aducerea în emisiune a invitaţilor? Eu sunt responsabilă cu alegerea invitaţilor. Nu-mi place să fac emisiuni legate de un context. De exemplu, se lansează o carte. Pe toate te leviziunile se plimbă autorul a celei cărţi, toată lumea îl epuizează, îl devorează. Caut să aduc în platoul emisiunii şi oameni nu foarte cu noscuţi, dar pe care să îi exploatez dintr-un punct de vedere total necunoscut sau cvasinecunoscut marelui public. Sau caut să aduc în emisiune valori foarte mari, care refuză acest pas către un studio de televiziune. Sunt luni de zile în care mă lupt să conving pe cineva să accepte să vină în emisiune. Cine sunt oamenii alături de care lucraţi? Scenografia e un fel de negociere între mine, ca om de teatru, regizorul meu, Aurel Balea, regizor de film, ucenicul lui Andrei Blaier, şi scenografa mea, Dana Moraru. Oana Cucuruzeanu e redactorul emisiunii şi asistenta mea, un om tânăr care a crescut în spiritul acestei emisiuni, dedicată, fidelă, pasionată. Gustul pentru teatru l-aţi prins de mică? Ai mei erau pasionaţi de teatru, mergeam foarte des la spectacole. Pe drumul de întoarcere acasă, în tramvai, înşiraţi unul în spatele celuilalt, comentam, povesteam, ne atribuiam roluri. Ţin minte că tata o adora pe Gina Patrichi şi încerca să o imite. Probabil că aşa s-a născut atracţia aceasta pe care o am spre lumea teatrului şi curiozitatea pentru drumul de la text la interpretare. Datorez ceea ce sunt părinţilor, profesorilor şi „României literare”.   VIZIUNE Iubirea, precum modelul unui covor

„Poţi să trăieşti o viaţă şi să te întrebi sincer la un moment dat, privind înapoi: «Oare chiar am iubit?». Iubirea e un mare dar de la Dumnezeu, nu toţi oamenii îl primesc, nu toţi ajung să fie ge ne roşi, demni, curaţi şi liberi în interior, aşa cum nu toţi se nasc cu ochii verzi şi pielea albă. Nu totdeauna când ţi se pare că iubeşti, iubeşti cu adevărat. E ca şi cum ai privi modelul unui covor. Are un desen pe faţă, dar abia când îl întorci vezi adevăratul desen, mode lul, adevărul cu noduri şi semne”.