Mai știm să ne bucurăm? „Ce ai făcut în weekend?” „Nimic”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

M-a întrebat o prietenă la începutul acestei săptămâni ce am făcut în acest weekend și am răspuns fără să mă gândesc: nimic 😊.

A fost primul cuvânt care mi-a venit în minte. Și, culmea, am realizat că era complet nedrept.

De fapt făcusem foarte multe. Doar că nu făcusem nimic din ceea ce am ajuns să considerăm important. Nu participasem la vreun eveniment public. Nu bifasem obiective. Nu alergasem la întâlniri.

Nu publicasem fotografii spectaculoase pe social media cu iconicii papuci Hermes, sau cu peisaje exotice. Nu aveam o poveste impresionantă pentru rețelele sociale. Cu alte cuvinte, “nu existam”.

Pur și simplu petrecusem două zile cu oameni apropiați, frumoși și normali. Am fost sâmbătă aproape o zi întreagă la una dintre prietenele mele cu care rezonez foarte mult și am stat afară în curtea ei, vorbind cât se poate de firesc despre lucruri normale. Am mâncat ceva normal, frigărui de pui cu o salată normală de roșii de curte, cu busuioc și mentă culese din curtea ei.

Am mâncat prune și piersici culese din pomii din curte, ne-au bâzâit puțin vreo două albine, fără să fie periculoase, și singura mișcare făcută a fost să ne mutăm masa la care stăteam și scaunele după umbră. Eu, omul care stă înăuntru, cu aer condiționat, am stat ore întregi în aer liber fără să transpire.

Am vorbit despre viață, despre copii, despre părinți, evident și despre politică, despre bucurii și temeri. Am râs cu poftă, ca două adolescente. La un moment dat am realizat că trecuseră ore fără să-mi verific telefonul. Nici nu îmi amintesc când mi s-a mai întâmplat asta.

În timpul vizitei au venit părinții unei fetițe să o lase câteva ore la joacă cu fetița prietenei mele. Oameni plăcuți, ea psiholog, el medic. La un moment dat, psihologul m-a întrebat simplu: “Mai știm noi oare să ne bucurăm?”

Nu era o întrebare aruncată într-o conversație. Era întrebarea unui om care vede zilnic ce se întâmplă în sufletul altor oameni.

I-am răspuns imediat: “Da. Eu și Simona (n.r. prietena la care mă aflam în vizită) încă știm. Putem să râdem împreună ca două adolescente.”

A zâmbit, poate puțin neîncrezătoare. Apoi a povestit că, după pandemie, vede tot mai mulți oameni care nu spun neapărat că sunt nefericiți. Spun doar că nu se mai bucură. Au familie, serviciu, casă, vacanțe, dar parcă viața lor și-a pierdut gustul.

Întrebarea ei m-a urmărit tot drumul spre casă.

Mai știm noi să ne bucurăm?

Poate că niciodată nu am avut atât de multe posibilități câte avem acum. Putem cumpăra aproape orice. Putem ajunge aproape oriunde. Avem acces instantaneu la informație, divertisment și oameni. Și totuși, parcă entuziasmul ține din ce în ce mai puțin.

Mi-am amintit de copilărie. O înghețată era un eveniment. O tabără era în cre mergeam era evenimentul anului. O duminică petrecută în familie, singura zi când părinții nu lucrau înainte de ‘89, era o mare bucurie.

Astăzi avem mai mult decât au visat generațiile dinaintea noastră. Dar parcă ne bucurăm mai puțin.

Cred că, fără să observăm, ne-am transformat viața într-o listă de lucruri de bifat. Serviciu. Rate. Plăți. Shopping. Gym. Diete.Vacanță. Restaurant. Fotografii instagramabile. Filtre. Postări.

Trăim, dar în același timp demonstrăm că trăim.

Nu mai este suficient să fim fericiți. Simțim că trebuie să arătăm că suntem.

Și poate aici pierdem ceva esențial. Nu cred că oamenii au uitat să fie fericiți. Cred că doar au uitat să se oprească din goana asta de a demonstra.

Trăim într-o competiție continuă cu ceilalți și, uneori, chiar cu noi înșine. Întotdeauna există cineva care are mai mult, merge mai departe, pare mai fericit. Este imposibil să te bucuri de propria viață dacă o măsori permanent cu rigla vieții altcuiva.

În peste trei decenii petrecute în televiziune, în media, am cunoscut președinți de țară, prim-miniștri, artiști, oameni foarte bogați și multe vedete. Dacă există o concluzie pe care o trag după toate aceste întâlniri, este una simplă: succesul și bucuria nu sunt același lucru. Am văzut oameni pe care îi invidia o țară întreagă și care erau profund singuri. Și am întâlnit oameni fără funcții și fără să fie persoane célèbre care aveau o seninătate pe care banii nu o pot cumpăra niciodată.

Ani întregi am trăit în ritmul televiziunii: breaking news, campanii electorale, telefoane, audiențe, moment de criză, ședințe interminabile, memo-uri. Am crezut că acesta este ritmul firesc al vieții. Astăzi știu că era doar ritmul unei profesii.

Weekendul care a trecut nu am cumpărat nimic. Nu am demonstrat nimic. Nu am câștigat nimic.

Dar m-am întors acasă cu un sentiment pe care îl avem din ce în ce mai rar: că ziua nu a trecut pe lângă mine. Am trăit-o.

Cred că acesta este adevăratul lux al vremurilor noastre. Nu o vacanță exotică. Nu un telefon nou. Nu o funcție. Ci câteva ore în care să uiți de timp, să râzi cu oamenii pe care îi placi, la care ții și să nu simți nevoia să dovedești nimănui că ai fost fericit.

Ca să răspund doamnei psiholog, cred că fericirea nu a dispărut. Poate doar ne așteaptă acolo unde nu ne mai facem timp să ajungem: într-o conversație fără grabă, într-un râs sincer, într-o după-amiază fără notificări ale telefonului și într-o imagine pe care nu o fotografiază nimeni.