Am auzit atâtea motive pentru care nu avem autostrăzi astfel încât chiar cred că aici, în România, le-am epuizat pe toate care există în lumea asta largă.
Anul acesta vom da în folosinţă, cel mai probabil, vreo 30 de kilometri din Autostrada Transilvania. La Autostrada Soarelui, lucrurile merg în ritmul lor de melc. Bucureşti- Piteşti se repară şi se strică încontinuu. La autostrada care leagă Capitala de Ploieşti de abia au început lucrările. Probabil că vom fi prima ţară care va introduce taxa pe autostradă înainte să se termine lucrarea. Merită să claxonăm îndelung pentru asta.
De ce nu avem niciun partid care să-şi pună autostrada ca simbol electoral? Pentru că a face o autostradă este un lucru complicat. Trebuie făcut un proiect bun, un executant pe măsură, proceduri atipice pentru România, control financiar şi tehnic temeinice. Prea complicat pentru un partid din România, sigur, în afară de a da vina pe celălalt. Când prima autostradă postdecembristă va fi finalizată, atunci vom putea spune că avem o clasă politică reformată, responsabilă şi eficientă. Când îi vom sili pe politicieni să ne facă cu orice preţ o asemenea lucrare, doar atunci îi vom schimba. Până atunci, toată această hârjoană, inclusiv cu votul uninominal, nu este decât o formă de amânare a luării unei decizii radicale. Iar decizia radicală, repet, este să îi silim să ni le facă. Autostrada este declaraţia de mândrie a unui popor. Dorinţă de recunoaştere. Că eşti civilizat, sau pe cale de a deveni, şi că, în lumea asta, contezi. Că vrei, că poţi, că lucrurile în ţara ta merg acceptabil, chiar şi după cea mai dură normă de apreciere.
Autostrăzile olandezilor, ale chinezilor sau ale ungurilor, deşi traversează societăţi diferite, au în comun această împlinire. Fie că ţi-e gândul doar la bunăstarea şi confortul propriilor cetăţeni, fie că vrei să faci economia să meargă sau pur şi simplu să demonstrezi că eşti o putere mondială, kilometrii de autostradă arată că meriţi să te consideri pe drumul cel bun. E o încurajare implicită, care se naşte de câte ori parcurgi relaxat drumul cu pricina. Fiecare încearcă să construiască cât mai mult, mai bine şi mai ieftin. E o frenezie pe care o găsim chiar aici aproape, la vecinii noştri. Chiar şi bulgarii stau mai bine decât noi. Toate aceste state din jurul nostru, ieşite şi ele din comunism, s-au pus pe treabă şi au făcut şosele. Iar reuşita a ţinut în primul rând de faptul că şi-au propus nu doar să le înceapă, ci să le şi termine. Nimic din toate acestea nu ne caracterizează. Încă. La noi, autostrada este în primul rând un instrument de a păcăli alegătorii. Şi cum spuneam, nu e bine să-ţi pui minciuna drept simbol electoral. Oamenii însă îşi vor reveni. Vor face o listă cu cei care aveau atribuţii concrete, în general miniştri, şi îi vor arunca în uitare. Îi vor scoate din dorinţa lor electorală şi partidul care va mai îndrăzni să-i plimbe pe la televizor sau prin campaniile, la oraşe şi sate, va fi aspru penalizat. Vor ieşi apoi în stradă, vor face petiţii, îşi vor suna parlamentarii din circumscripţia lor, îi vor înnebuni cu apelurile: „schimbaţi legea aceea cu exproprierile, faceţi autostrada aia mai repede, presaţi guvernul, luaţi bani de la UE, mai lăsaţi-o cu comisioanele“.
Peste toate acestea vor exista petiţii, demonstraţii, poate chiar greve. Regii asfaltului vor băga viteză. Vor construi la greu, o vor lua ca o provocare a propriilor limite profesionale. Nu va fi un heirupism comunist, nu, fiecare va face asta pentru a fi ales sau pentru a face profit. Şi noi ne vom fi regăsit încrederea în clasa politică, în înalţii funcţionari publici şi poate chiar să ne gândim, fără a fi neapărat de stânga, că poate merită să lăsăm statul să se mai ocupe de una-alta din viaţa noastră. Ca popor, suntem departe de această imagine? Nu ştiu încă răspunsul. Dar îmi doresc din tot sufletul să apuc să trăiesc declaraţia de mândrie a acestui popor.
Recomandările noastre
