O delegaţie PMP, condusă de Traian Băsescu şi din care au făcut parte Valeriu Steriu, Eugen Tomac, Cristian Diaconescu şi Robert Turcescu, a pătruns, miercuri, în Palatul Cotroceni. Fireşte, nu de capul ei, ci legal, la invitaţia Chiriaşului, care chemase toate partidele la consultări. Însă PSD – regina balului cu gigoloi şchiopi şi cu matroane obeze, bal ce are loc fix o dată la patru ani, cu precădere iarna (pe uliţă!) – urmată, ţinându-i trena, de piticul cocoşat, şaşiu şi bubos (adică, ALDE, partidul fără identitate, fără statut şi fără platformă-program, dar cu sediu lângă Arcul de Triumf… Floriane, ştii ceva de asta?) – a respins, cu mândrie comunistă şi categorică, invitaţia.

Întâlnirea s-a desfăşurat ca oricare alta, normal, cu delegaţia partidului sosind mai devreme şi aşteptându-l pe preşedinte, care intră elegant-ciufut şi dă mâna cu toţi, cu pofteala la masă, cu taca-taca, bla-bla-bla, hi-hi-hi… NOTA BENE: Iohannis nu are scenografia pe care o avea, de fiecare dată, Băsescu (spaţiu deschis între gazdă şi musafiri, fotoliile aşezate faţă-n faţă, semn de relaxare, de încredere şi de directeţe nesufocantă). Sasul îi aşază obligatoriu pe toţi la masă, unul lângă altul, pe scaune, şold lângă şold şi „shoulder to shoulder”, astfel că, de la 1 m distanţă, are loc suflarea-n gură, faţă-n faţă, ochi în ochi.

Înainte ca presa să fie poftită afară, am apucat să văd doar cum, pe când se aşeza, Traian Băsescu le-a indicat (în glumă!) asistenţilor preşedintelui, unde trebuie să ia loc lângă acesta. După zece ani, cred că visează protocolul de la Cotroceni!

A făcut însă minunate spume de dulceaţă o secvenţă savuroasă (luată nu ştiu când, înainte de întâlnire, după…), numai bună de studiat la Clinica naţională media.

Deci, acum, atenţie! Iohannis se întreţine cu cei cinci invitaţi care sunt aşezaţi într-un semicerc lejer. Paradoxal, însă cameramanul nu alege o poziţie laterală, ca să-i prindă pe toţi în cadru, ci îi face lui Iohannis un deserviciu de imagine monumental: „muntele” e luat din spate, în amorsă, astfel că figurile pe care se focusează obiectivul sunt, inevitabil, cele ale invitaţilor. Oare cine l-o fi pus pe amărâtul acela de operator să filmeze în halul ăsta? A făcut-o de capul lui, că-i prost? Sau n-a făcut-o de capul lui, că-i dibaci… la stână?!  

Cert este că ne-am jucat cu privirea pe mâinile lui Iohannis, aduse la spate. Manşetele cămăşii ieşiseră bine în afară. Palmele, puse una într-alta, se frecau alene (mesajul fiind uşor decriptabil: emoţie, stinghereală, aroganţă, plictis, silă…una din toate sau toate la un loc!).

La un moment dat, stânga dispare, se duce în faţă (nu ştim în ce loc!), în timp ce dreapta rămâne golaşă – e aproape indecent să vezi podul palmei cuiva aflat în ipostază oficială – stingheră şi crispată. Privit din faţă, sunt sigur că, aşa cum stătea, cu o mână îndoită la spate, preşedintele lăsa impresia că doseşte ceva, că ţine ceva ascuns privirii celorlalţi. Caraghios! Percepţia asupra atmosferei ce se voia destinsă intră, astfel, într-o ambiguitate nedorită.

În faimosul tablou al lui Rembrandt, „Lecţia de anatomie a profesorului Tulp” (1632),  magistrul pare că taie cu foarfeca mâna cadavrului întins pe masă. Mâna strângă…