De Ziua Europei, moment pe cale de a aminti, prin unsuroasa prea plecare românească faţă de Cei Mari, de Aniversarea Revoluţiei din Octombrie de pe vremuri mai apropiate şi de Ziua lui Adolf Hitler de pe vremuri mai depărtate, Klaus Iohannis a acordat un interviu site-ului Calea europeană.

Site-ul e condus de Dan Cărbunaru, cel care, la Roma, a folosit prilejul unui interviu tot cu Klaus Iohannis pentru a-i pune pe fund un pupoi ca o ștampilă de Cartea Recordurilor, urmat de întrebarea:

V-a plăcut, nu-i aşa?

Mai doriţi unul?

Am un chintal de buze pus deoparte pentru dumneavoastră.

Şi de astădată pupăciosul nu se dezminte. Una dintre întrebări se transformă într-un elogiu adus interlocutorului:

„În 2005 aţi asistat la ceremonia de semnare a Tratatului de Aderare. Aţi reuşit, prin intermediul Sibiului, să arătaţi europenitate încă de la un moment în care ţara noastră nu făcea parte formal din Uniunea Europeană. Au trecut de atunci atîţia ani. Astăzi, generic vorbind, sînteţi prezent alături de liderii europeni la momente importante – mă refer la Declaraţia de la Roma – în care încercaţi să ranforsaţi acest proiect după ce în Parlamentul European au fost votate trei rapoarte politice relevante pentru modul în care europenii îşi doresc viaţa lor împreună. Domnul Juncker, prin intermediul Cartei Albe, propune cel puţin cinci variante de a merge împreună. Ce ar trebui să ştie românii în acest context?” Cam așa sună întrebările puse de un ziarist prezidențial lui Klaus Iohannis. Luni seara, sculat în picioare, ca la imnul de stat, pentru că ținea în gură numele și prenumele lui Klaus Iohannis, Rareș Bogdan, un al ziarist prezidențial, a adus un elogiu interviului semnat de Dan Cărbunaru. Un pupic pe fundul lui Dan Cărbunaru. Avînd în vederea că lucrătorul de la Calea europeană l-a pupat în fund pe Klaus Iohannis, putem spune că Rareș Bogdan a inaugurat luni seara pupatul în fund prin intermediar.

După cum era de aşteptat, pe parcursul interviului, a venit vorba și de admiterea în Spaţiul Schengen, deja un vis irealizabil pentru români, din simplul fapt că unele state din Europa se opun. Fireşte, cînd vine vorba de dat din gură, respectivele state – Olanda, mai ales – invocă aspecte ale politicii interne din România, aspecte care – vezi Doamne! – ar crea suspiciunea că Moldo-Valahia nu se ridică la standardele statului de drept. În realitate, opunerea la admiterea României în Schengen ţine exclusiv de politica internă a statelor care se opun. Ascensiunea populismului, impulsionată şi de fenomenul terorismului, își are una dintre cauze și în ostilitatea tot mai mare a cetăţenilor din Est faţă de libera circulaţie presupusă de Spaţiul Schengen.

De altfel, chiar în interiorul acestui spaţiu în ultimul timp s-au luat măsuri mai mult sau mai puţin temporare de introducere a controlului chiar la graniţele dintre statele membre. Ceea ce înseamnă pînă la urmă, suspendarea mai mult sau mai puțin temporară a aplicării acordului Schengen. În aceste condiţii, nu numai statele adversare din principiu ale admiterii noastre în Schengen nu sînt dispuse să-şi asume riscul de a-şi pune alegătorii în cap de dragul României şi Bulgariei, dar şi alte state, pînă nu demult favorabile.

Cînd introduci controlul în Spaţiul Schengen, suspendînd astfel chiar Spaţiul, cum să fii de acord cu ceea ce-ar putea fi bănuit drept relaxarea rigorii la graniţele de Est şi de Sud ale Uniunii, prin admiterea României şi Bulgariei? Dînd cu tifla acestui adevăr, în interviul oferit site-ului Calea europeană, Klaus Iohannis susţine pur şi simplu că de vină pentru că nu sîntem admiși în Schengen sînt liderii actualei Puteri: „Singura ţară care realmente se opune aderării este România. Prin felul nefericit în care legiferăm, prin felul nefericit în care dăm ordonanţe de urgenţă, în general prin felul nefericit arătăm că nu ştim foarte bine ce vrem. Mă refer la ordonanţa 13, la MCV, unde partea vizată prioritar – justiţia – şi-a făcut treaba. Stăm bine. La cealaltă parte care ţine de Parlament şi de politicieni mai avem teme de rezolvat şi abordări de tip ordonanţa 13, chiar dacă au dispărut, arată multor politicieni europeni că în România lucrurile încă nu sînt stabile în ce priveşte abordarea faţă de ce se numeşte statul de drept. Iar abordările unor politicieni chiar foarte vizibili, cu poziţii foarte înalte în stat, care cică ceartă Bruxelles-ul sau ceartă Uniunea Europeană pentru diferite abordări nu ne fac bine absolut deloc. Dimpotrivă, ele confirmă că, în continuare, în România avem cam mulţi politicieni care nu au înţeles foarte bine cum e cu statul de drept, care sînt valorile fundamentale ale Uniunii Europene şi avem încă politicieni care au apucături naţionaliste într-un mod negativ. Au impresia că, în ghilimele, «Uniunea nu are ce se amesteca în treburile noastre interne». Păi dacă n-ar avea, de ce sîntem membri acolo, de ce sîntem parte dacă nu vrem să se implice? Astfel de abordări prost înţelese din partea politicienilor de la noi, nu a tuturor a unora, fac ca această discuţie să se tot prelungească. În rest, din motive tehnice pot să vă spun că nu se opune nimeni cum nu s-a opus nimeni din capul locului, însă opoziţia politică a existat şi singurul mod de a o elimina este să arătăm că sîntem oameni serioşi. Aici trebuie lucrat. Noi nu avem duşmani în Uniunea Europeană, contrar celor spuse de unii politicieni de la noi. Ba dimpotrivă, avem foarte mulţi prieteni şi avem foarte mulţi care aşteaptă cu optimism să reuşim să înţelegem cu toţii cum este cu valorile europene. Personal, sînt optimist. Cred că lucrurile merg întro direcţie bună, dar ne-ar fi mult mai uşor fără astfel de ieşiri în decor cum au fost anumite afirmaţii din campania electorală sau nefericita ordonanţă 13 sau recenta ordonanţă legată de procedura pe ANCOM.”

Am reprodus acest lung citat întrebîndu- ne dacă Klaus Iohannis l-a citit sau l-a învățat pe de rost. Nu de alta, dar el n-are nimic din plasticitatea unui răspuns din cadrul unui interviu.

Teza nu e apanajul lui Klaus Iohannis. O susţine cu înfocare și Dacian Cioloş, deşi în timpul Apocalipsei care a fost Guvernarea sa, România n-a fost admisă în Schengen.

Trecem peste faptul că Klaus Iohannis mărturiseşte aici un cumplit deficit de logică.

România e de doi ani şi ceva sub Măreaţa Sa Preşedinţie.

N-am auzit pînă acum vreun lider occidental declarînd că ţara sa ar fi de acord cu admiterea României în Schengen dacă ar fi condusă numai şi numai de Klaus Iohannis.

Să ne oprim asupra scopurilor urmărite de președinte prin această minciună în explicarea motivelor pentru care România nu e încă admisă în Schengen. Unul dintre scopuri trimite la binecunoscuta slugărnicie a lui Klaus Iohannis față de Stăpînii Europei, față de Germania, îndeosebi.

Nici un președinte postdecembrist n-a atins politica de supunere oarbă la comenzile Culcat! ale Stăpînilor Europei asumată de Klaus Iohannis în cei doi ani și ceva de mandat inutil.

În cele mai multe dintre ţările membre ale UE se manifestă critici la adresa Bruxellesului chiar de la nivel de premieri şi preşedinte.

În multe dintre ţările din Est au apărut şi s-au dezvoltat forţe – unele chiar parvenite la guvernare – însufleţite de teza potrivit căreia interesele naţionale trebuie să fie pe primul loc într-o Uniune Europeană în care tot mai mult interesele Germaniei sînt prezentate drept interesele întregii Uniuni.

Sunt totdeauna interesele naţionale ale României pe placul Marilor Puteri? A răspunde Da! cum face Klaus Iohannis presupune fie un uriaş plus de slugărnicie, fie un uriaş minus de cultură generală.

Întotdeauna Marile Puteri şi-au avut propriile interese.

Care interese au intrat în conflict cu interesele naţionale ale României. Sărbătorim acum 140 de ani de la Cucerirea Independenţei.

Să-i atragem atenţia slugarnicului sau semidoctului Klaus Iohannis că, după jertfele româneşti de la Plevna şi Rahova, Marile Puteri de la vremea respectivă au refuzat să ne accepte la Congresul de Pace?

Să-i reamintim lui Klaus Iohannis că la Congresul de Pace de la Paris din 1947 României nu i s-a recunoscut beligeranţa?

Nu pentru că Marile Puteri aveau ceva cu noi, ci pentru că – e o axiomă a Istoriei – interesele lor nu corespundeau cu interesele noastre naţionale.

Pentru a face nițică politică internă şi pentru a-şi justifica impotenţa funciară în politica externă, Klaus Iohannis creionează imaginea unei Lumi în care România are mulţi prieteni.

Spre deosebire de naționaliștii extremiști, eu nu cred că România are doar dușmani în Lumea de azi.

Dar nici doar prieteni, cum aiurează Klaus Iohannis.

În politica internațională- e un adevăr de clasă pregătitoare în materie de Istorie- nu există sentimente. Există doar interese.

Numai Moscova impusese țărilor din lagărul socialist sloganul Marii Prietene de la Răsărit, nu de puține ori, alintată drept soră mai mare a României.

Potrivi lui Klaus Iohannis trăim într-o lume în care tot ceea ce fac Marile Puteri faţă de România sunt numai şi numai expresii ale marii prietenii. O viziune de telenovelă turcească. Să-ţi dea lacrimile, nu alta!

Klaus Iohannis e slugarnic sau semidoct? Sau și una și alta?