„Politicienii au făcut un proiect de Cod Civil şi unul de Cod Penal care conţin câteva articole cu dedicaţie pentru presă”.
Miercuri, reprezentanţii organizaţiilor profesionale s-au întâlnit la parlament cu subcomisia. Ei, reprezentanţii, au afirmat că nu recunosc calitatea de dezbatere publică a întâlnirii. Sau au negat caracterul de dezbatere publică al dezbaterii. Ea devine publică de-abia acum, în aceste rânduri, şi e insuficientă. Politicienii s-au gândit, n-au putut da un răspuns. Până la urmă, ambele părţi au luat o decizie: rămâne pe săptămâna viitoare.
Ce se ascunde în spatele acestei ştiri imposibil de scris? Să simplificăm lucrurile ca să se înţeleagă: politicienii au făcut un proiect de Cod Civil şi unul de Cod Penal, care conţin câteva articole cu dedicaţie pentru presă. Sub pretextul dreptului la intimitate şi al altor drepturi legitime, jurnaliştii riscă să încaseze ani de închisoare dacă, de pildă, fotografiază pe cineva în faţa unei proprietăţi private sau scriu pamflete fără a cere voie celor pe care-i înfierează. Legiuitorul va obiecta la acest rezumat, dar e mai bun decât cel anterior, care nu spune nimic. Altfel, legislaţia presei se înăspreşte în două acte normative fundamentale, şi ei, presei, nu-i pasă. Dacă i-ar fi păsat, aţi fi aflat de mult. De ce nu îi pasă? Pentru că ea, presa, adică noi, presa, este, adică suntem, o afacere. Nu un garant al democraţiei.
Dacă n-ar fi fost aşa, am fi avut capacitatea să stârnim un protest pe acest subiect. Să vă explicăm că presa contează şi că povestea cu „a rămas pe miercuri” e rea. Însă noi, presa, nu contăm nici pentru noi, presa, din moment ce expediem problema într-o ştire iliziblă, de coloană. Cum de a devenit această ştire ilizibilă?
Presa şi politicienii se urăsc şi sunt dependenţi unii de alta. Nu în sensul că primii sunt subiectele celeilalte, ci în sensul că primii dau bani presei. Şi banii cei mai mulţi nu se duc la cutare ziarist corupt. Guvernul care e la putere dă reclame la CFR Marfă sau la Ministerul Turismului ziarelor care-i plac. Partidele politice au votat o lege ca să plătească televiziunile în campanie electorală. Apoi încă una: aşa a fost la uninominal, aşa va fi la europarlamentare. E criză. Voi, cititorii, nu daţi doi bani pe presă, dar asta nu ne îngrijorează. Ne îngrijorează mai tare faptul că detergentul X şi pasta de dinţi Y nu mai au bani pentru noi. De multă vreme, dincolo de banii de la politicieni şi banii de la voi, cititorii, afacerea noastră, presa, se baza peste 50% pe banii de la detergenţi şi pastă de dinţi, pe care vindem reclamă.Puţinele semnale de alarmă care s-au tras săptămâna asta pe bloguri au fost întâmpinate de cititori cu reacţii violente şi în mare parte justificate cu privire la halul în care a ajuns presa românească: „Acum veniţi să ne spuneţi? După ce aţi făcut toate cele de mai sus?”. Pe internet, acest articol va stârni cu siguranţă reacţii asemănătoare. Unii dintre dumneavoastră, cei care citiţi acest articol, ne veţi face albie de porci, aşa cum faceţi de ani de zile, de când internetul v-a dat un mediu în care să vă exercitaţi dreptul la opinie. De invective nu ne mai pasă, am primit prea multe.
Altfel zis, nimănui nu-i pasă, şi situaţia pare fără ieşire. Sau nu? Există totuşi cineva care mai are de rezolvat o problemă. Care a pus paragrafele respective, cu dedicaţie, în legi. Politicienii, care cumpără reclamă în ziare şi emisiuni cu totul în campanie. O repetăm: dacă presa n-ar mai fi contat deloc, paragrafele n-ar fi apărut în proiectele de lege. Consultare publică, dincolo de presa românească de aici şi de acum, dincolo de acest articol, dincolo de autorul lui, înseamnă: ce părere aveţi despre asta, dragi cititori?
Recomandările noastre
