Sursa foto: Wikipedia
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
În Atena secolului al V-lea î.Hr., cetățenii se adunau pe colina Pnyx pentru a discuta și a vota hotărâri ale cetății. Participau personal la decizii despre război, alianțe sau cheltuieli publice. Această experiență a dat democrației una dintre formele sale cele mai influente. Însă „poporul” care guverna reprezenta doar o parte a locuitorilor: femeile, sclavii și străinii stabiliți în cetate erau excluși de la participarea politică.
De atunci, istoria democrației s-a desfășurat în jurul a două probleme: cine are dreptul să participe la putere și cum pot fi controlați cei care o exercită. Răspunsurile s-au schimbat prin reforme, revoluții și conflicte, cu perioade de progres și de regres.
Ce însemna democrația pentru grecii antici
Cuvântul provine din grecescul demos, „popor”, și kratos, „putere” sau „stăpânire”. Demokratia desemna puterea corpului cetățenesc. Grecia antică era alcătuită din cetăți-state, numite polisuri, cu instituții diferite. Atena este exemplul democratic cel mai bine documentat, dar nu toate cetățile grecești au fost democratice.
Pentru atenienii care aveau drepturi politice, libertatea includea posibilitatea de a lua cuvântul, de a vota și de a ocupa funcții publice. Democrația lor era directă: cetățenii participau ei înșiși la hotărârile colective, într-un sistem care combina adunarea populară, consiliul și tribunalele.
Cum s-a format democrația ateniană
Democrația nu a apărut printr-un singur decret. Înaintea ei, Atena fusese dominată de familii aristocratice, iar datoriile și dependența economică provocau tensiuni sociale. Unii atenieni își puteau pierde libertatea pentru datorii.
În 594/593 î.Hr., Solon a introdus reforme care au anulat datorii și au interzis împrumuturile garantate cu persoana debitorului. A lărgit posibilitățile de participare, dar a păstrat diferențe politice legate de avere. Reformele sale au pregătit schimbarea fără să creeze încă democrația matură. Lucrarea Constituția atenienilor, atribuită lui Aristotel și școlii sale, permite urmărirea acestor transformări.
A urmat tirania lui Pisistrate și a fiilor săi. După înlăturarea acesteia, reformele lui Clistene din 508/507 î.Hr. au reprezentat un moment decisiv. El a reorganizat cetățenii în zece triburi, reunind comunități din oraș, de pe coastă și din interiorul Aticii. Noua împărțire slăbea vechile solidarități aristocratice și încuraja cooperarea între regiuni. Consiliul a ajuns la 500 de membri, câte 50 din fiecare trib.
În 462/461 î.Hr., Efialte a redus puterile Areopagului, consiliul cu puternică tradiție aristocratică, în beneficiul instituțiilor populare. Sub Pericle, plata participării la tribunale a ușurat implicarea cetățenilor cu venituri mici. Egalitatea politică devenea mai accesibilă atunci când serviciul public nu presupunea pierderea integrală a câștigului zilnic.
Cum funcționa puterea cetățenilor
Adunarea poporului, Ekklesia, dezbătea marile probleme ale cetății. Consiliul celor 500, Boulē, pregătea lucrările adunării și îndeplinea atribuții administrative. Tribunalele populare ofereau cetățenilor un rol direct în justiție și în controlul vieții publice. Instituțiile s-au modificat în timp; Atena secolului al IV-lea î.Hr. nu funcționa în toate privințele identic cu cea din vremea lui Pericle.
Un detaliu surprinzător pentru cititorul modern este importanța tragerii la sorți. Numeroase funcții erau distribuite astfel, cu mandate limitate. Procedura exprima ideea că guvernarea trebuia să circule între cetățeni, nu să fie monopolizată de cei bogați sau de cei mai cunoscuți. Studiile asupra selecției funcționarilor arată însă că participarea efectivă avea și limite sociale.
Un alt mecanism era ostracismul. Cetățenii scriau pe cioburi de ceramică numele unui om politic pe care doreau să îl îndepărteze temporar din cetate. Procedura urmărea prevenirea concentrării puterii și putea deveni, totodată, un instrument al rivalităților politice. Cioburile descoperite de arheologi păstrează urmele materiale ale acestor confruntări.
Limitele și crizele democrației antice
Dreptul de participare aparținea bărbaților adulți care aveau cetățenie ateniană. Femeile din familiile cetățenești aveau roluri religioase și sociale, dar nu votau în adunare. Sclavii și metecii, străinii rezidenți, nu aveau acces la puterea politică. Egalitatea democratică funcționa în interiorul unui grup restrâns, nu pentru întreaga populație.
Democrația internă a coexistat și cu dominația Atenei asupra altor cetăți. Alianța maritimă constituită împotriva Persiei s-a transformat într-un imperiu care încasa tribut și limita libertatea aliaților. Participarea cetățenilor atenieni nu presupunea recunoașterea aceleiași autonomii pentru toți grecii.
Regimul a cunoscut răsturnări oligarhice în 411 și 404 î.Hr., iar democrația a fost restaurată în 403 î.Hr. În 322 î.Hr., după înfrângerea în fața Macedoniei, Antipatros a impus restrângerea corpului politic și un regim oligarhic. Acest moment marchează încheierea marii perioade a democrației ateniene clasice, deși instituții și restaurări democratice au existat și ulterior.
De la limitarea monarhiei la guvernarea reprezentativă
Democrația modernă s-a format printr-o istorie diferită de cea a Atenei. Un reper a fost Magna Carta din 1215, care limita puterea regelui Angliei. Documentul apăra în primul rând interesele baronilor și nu instituia egalitatea politică a populației. Importanța sa ulterioară a ținut de ideea că și conducătorul trebuie să respecte legea.
Dezvoltarea Parlamentului și conflictele cu monarhia au adăugat alte limite puterii regale. Bill of Rights din 1689 a întărit autoritatea Parlamentului, inclusiv în privința impozitelor și a modificării legilor. Existența reprezentării parlamentare nu însemna însă că toată populația avea drept de vot.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, John Locke a argumentat în favoarea guvernării întemeiate pe consimțământ, Montesquieu a dezvoltat principiul separației puterilor, iar Jean-Jacques Rousseau a pus în centrul reflecției sale suveranitatea poporului. Ideile lor erau diferite, dar au alimentat contestarea puterii arbitrare.
Declarația de independență americană din 1776 a afirmat că autoritatea legitimă provine din consimțământul celor guvernați. Constituția din 1787 a organizat o republică federală cu instituții reprezentative. În Franța, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 a proclamat egalitatea juridică și suveranitatea națiunii.
În sistemul reprezentativ, cetățenii aleg persoane care elaborează legi și conduc treburile publice în numele lor. Alegerile periodice permit schimbarea conducătorilor. Aceasta este deosebirea instituțională esențială față de participarea directă ateniană, chiar dacă democrațiile moderne pot utiliza și referendumuri sau alte forme de consultare.
Aplicarea acestor principii a rămas limitată. Constituția franceză din 1791 condiționa participarea electorală de criterii precum vârsta, plata impozitelor și statutul personal. În statele americane, accesul la vot și la funcții varia, iar condițiile de avere puteau fi severe. Guvernarea reprezentativă și sufragiul universal au avut istorii distincte.
Cum s-a lărgit dreptul de vot
Transformarea reprezentării în democrație de masă a presupus contestarea excluderilor. Participarea politică a fost extinsă treptat, prin campanii, organizare civică și reforme legislative.
În 1893, Noua Zeelandă a devenit prima țară cu autoguvernare care a acordat femeilor drept de vot la alegerile parlamentare. În Regatul Unit, reforma din 1918 a inclus numai o parte dintre femei; egalitatea electorală cu bărbații a fost obținută în 1928. Aceste date arată cât de târziu a devenit realitate un principiu asociat astăzi în mod obișnuit democrației.
Recunoașterea juridică a votului nu garanta întotdeauna exercitarea sa. În Statele Unite, discriminarea și obstacolele administrative au împiedicat mult timp numeroși cetățeni afro-americani să voteze. Voting Rights Act din 1965 a întărit intervenția federală împotriva acestor practici.
Secolul XX și răspândirea globală a democrației
Extinderea drepturilor a coexistat cu distrugerea unor regimuri democratice. În Germania, după numirea lui Hitler în funcția de cancelar în 1933, conducerea nazistă a eliminat libertățile și competiția politică, instaurând dictatura. Episodul arată că instituțiile democratice puteau fi desființate chiar prin exploatarea mecanismelor juridice existente.
După al Doilea Război Mondial, drepturile omului au devenit un reper internațional. Declarația Universală din 1948 a consacrat, în articolul 21, participarea la guvernare și alegerile periodice autentice, prin vot universal, egal și secret. Era formularea unui standard comun, nu constatarea că toate statele îl respectau.
Democratizarea a depășit cadrul european și nord-american. India independentă a organizat primele alegeri generale în 1951–1952 pe baza sufragiului universal al adulților. Experiența sa a arătat că instituțiile reprezentative puteau funcționa la scara unei populații foarte numeroase și diverse.
În Europa Centrală și de Est, prăbușirea regimurilor comuniste începând din 1989 a deschis tranziții către pluralism și alegeri competitive. În Africa de Sud, alegerile din aprilie 1994 au pus capăt excluderii politice pe criterii rasiale caracteristice apartheidului și au inaugurat o nouă ordine democratică. Evoluțiile au avut ritmuri și dificultăți diferite.
Democrația constituțională modernă asociază voința alegătorilor cu libertatea de exprimare, pluralismul, controlul puterii și protejarea drepturilor minorităților. Majoritatea poate decide cine guvernează, dar autoritatea sa este limitată de drepturi și de lege. Față de Atena, s-au schimbat atât dimensiunea comunității politice, cât și principiul includerii. Problema participării reale rămâne însă deschisă: dreptul de a vota trebuie însoțit de posibilitatea de a critica, de a se organiza și de a cere socoteală guvernanților.
Dacă ai date sau informaţii care pot deveni o ştire, transmite-le pe adresa [email protected]
Recomandările noastre
