Emilian Isailă: "Ce vor de la noi? Nu mare lucru. Vor să le spunem că au slăbit şi că geanta se asortează cu pantofii. Vor să remarcăm când s-au tuns şi şi-au vopsit părul."
Ce vor de la noi? Nu mare lucru. Vor să le spunem că au slăbit şi că geanta se asortează cu pantofii. Vor să remarcăm când s-au tuns şi şi-au vopsit părul. Vor să le spunem noapte bună sau bună dimineaţă. Să nu ne lăsăm ciorapii în mijlocul sufrageriei, să ducem din când în când gunoiul şi să supravieţuim unui episod din „Grey’s Anatomy“. Mai vor ca uneori să ne trezim şi să învelim copiii, să-i ducem la şcoală şi, câteodată, să le surprindem cu un buchet de flori.
Nu ne vor cere niciodată să schimbăm lumea şi, deşi suntem pregătiţi în fiecare moment s-o facem, chestia asta le lasă reci. Nu ne vor cere niciodată să le aducem luna de pe cer, deşi lucrul ăsta îl promitem de la a doua întâlnire. Nu ne vor cere niciodată să ne dăm viaţa în numele iubirii, deşi de la 18 ani suntem pregătiţi să facem sacrificiul suprem în numele dragostei - la nivel declarativ, bineînţeles. Da, şi spre surprinderea noastră, nu ne vor cere niciodată să le cumpărăm cel mai frumos inel, cel mai scump ceas, telefon, geantă, pantofi, maşină, emoţionându-se egal şi atunci când primesc o simplă floare sau cel mai preţios diamant.
Ne enervăm atunci când plâng fără motiv. Ne supărăm că nu se uită cu noi la fotbal. Mereu suntem surprinşi de reacţiile lor neaşteptate şi ni se întâmplă cel puţin o dată pe zi să le privim ca pe fiinţe venite de pe altă planetă. Suntem descumpăniţi când tac şi avem senzaţia că ne pedepsesc. Şi nemulţumiţi că le doare capul prea des. Ne e teamă să le însoţim la cumpărături şi trăim mereu cu senzaţia că îi urăsc pe amicii cu care ieşim la bere.
Sunt atâtea lucururi care ne despart. Ne fac să suferim fără să realizăm că şi noi le provocăm durere. Dar despre ele nu vorbesc niciodată. Mereu şi mereu găsesc un motiv să se sacrifice - pentru o prietenă, pentru cineva din familie, pentru copii, pentru proiectele noastre abstracte. Le povestim ce ne propunem şi cât de importante sunt ideile noastre. Le privim în ochi şi avem senzaţia că nu pricep nimic. Dar atunci când ne simţim părăsiţi, lipsiţi de speranţă, când toate visele s-au năruit, ne auzim strigaţi în felul acela unic, iar mâinile lor cu degete lungi ne aranjează părul şi apoi ne zâmbesc. Abia atunci realizăm că nimic nu e pierdut. Că oricât de singuri ne-am simţi şi oricât de neînţeleşi, au fost mereu lângă noi şi ne-au ajutat într-un fel misterios, oferindu-ne sufletul lor.
Nu le înţelegem şi le rănim deseori. De multe ori suntem egoişti şi vrem totul prea repede. Suntem posesivi şi orgolioşi şi niciodată nu avem timp pentru gesturi frumoase. Trăim în lumea noastră înconjuraţi de scoruri, de partide de pescuit, de motoare, subjugaţi de o echipă de fotbal sau colecţionând timbre, trenuleţe electrice, soldaţi de plumb, monede, ceasuri sau cutii de chibrituri. Pasionaţi de istorie, de alpinism, de jogging, de golf, de curse de maşini, de jocuri de strategie, de arme, de civilizaţii extraterestre sau de propria slujbă, tot timpul uităm că ele se află în camera cealaltă, uneori la o lungime de braţ, şi aşteaptă să spunem bună dimineaţa sau noapte bună... după caz.
De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“.
Recomandările noastre
