Ion Vova, o viaţă în eter

Regizorul supranumit Domnul Radio lucrează de 60 de ani în radio şi a realizat peste 1.000 de emisiuni.

Vladimir Ionescu, rebotezat Ion Vova de către Lucia Sturdza Bulandra, s-a născut la Berlin, pe 30 septembrie 1917. La acea vreme, pentru România, radioul era doar o fantezie a începutului de secol, concretizată abia în 1928, când, pe 1 noiembrie, avea loc prima transmisiune a Radiodifuziunii Române. Actor, regizor artistic şi realizatorul a aproape 1.000 de emisiuni, Ion Vova lucrează la Radio România de-o viaţă, continuând să colaboreze cu Redacţia Teatru şi după pensionarea din 1977, care n-a fost decât „o chestie birocratică“.

Pentru el, teatrul radiofonic nu mai are niciun secret. Ascultă radio de când se ştie. Din epoca aparatelor cu galenă şi cască ţine minte transmisiunile de război, iar din cea a „cutiilor cu butoane“, şlagărele interbelice. Apoi a apărut tehnica înregistrării pe banda magnetică, prin anii ’50. Chinurile emisiunilor în direct au fost înlocuite cu obsesia regizorilor pentru perfecţiune şi detaliu, urmată de o altă maladie: inovaţia.

„Vulgaritatea e marea decadenţă a radioului“

Horoscopul lui Dom’ Profesor, 12 decembrie 2024. Roger-Pol Droit, despre săraci 

Jaful secolului la Călărași, în 40 de secunde. „Tâlharul gentilom”, prins de o florăreasă

„Mentalitatea modernă din radio nu prea respectă valorile. Se caută noul, fără niciun fel de suport. Arta, dacă nu are suportul tradiţiei, nu are viitor. S-a pierdut mult. La ora actuală, s-a alunecat în vulgaritate. Acum, expresiile de pe stradă se aud pe scenă, asta e marea decadenţă a teatrului din zilele noastre. Libertatea democratică este, de fapt, o libertate haotică“, punctează regizorul lucrurile care ameninţă, în prezent, farmecul inconfundabil al eterului.

„După înfiinţarea postului naţional de radio, regizorul Victor Ion Popa a pus bazele secţiei de teatru radiofonic. El cunoştea bine şi teatrul radiofonic din străinătate. La francezi era sub o formă mai mult de conversaţie, la germani era un teatru bazat pe efecte sonore, iar la ruşi era un teatru exclusiv muzical. El a găsit, pentru teatrul românesc, o modalitate prin care să păstreze dramatismul teatrului în interpretare“, face o retrospectivă Domnul Radio. Cine i-a spus aşa prima dată nu mai ştie. Amintiri despre „Unda veselă“ „N-am pretins să mi se spună Domnul Radio. Nici nu ştiu cine mi-a spus aşa prima dată. Eu sunt om de teatru“.   Despre „Unda veselă“, una dintre cele mai longevive emisiuni umoristice, care a debutat în 1928, Ion Vova îşi aduce aminte că a fost o iniţiativă a conducerii radioului. „S-a considerat că trebuie să existe pe post, în afară de ştiri, şi genul comediei. Întâi a fost invitat actorul Ion Manu, de la Naţional. El crea o serie întreagă de versuri despre situaţii de viaţă, despre caractere, despre societate. Apoi a apărut, în 1932, celebrul cuplu Stroe şi Vasilache, care a adus şi partea muzicală.

Pe rând, au fost descoperiţi şi alţi autori pentru acest gen, printre care şi Muşatescu“, povesteşte regizorul, pentru care clădirea de pe General Berthelot, nr. 60-64, a devenit acum un buncăr. Aici se adăposteşte zilnic de loviturile pe care i le-ar mai putea da viaţa. „Simt nevoia să trăiesc aici în continuare. Am pierdut nişte suflete mari din viaţa mea intimă. Sunt de nerecuperat, iar eu sunt însingurat total. Fac eforturi ca să supravieţuiesc. De aia vin aici, ca să supravieţuiesc“, se autodemitizează Ion Vova, despre care entuziaştii fără răbdare nu mai contenesc să anunţe, cu o mirare peiorativă, lucruri precum: „Chiar dacă s-a pensionat în 1977, Ion Vova este, în continuare, nelipsit din biroul său etc., etc.“ sau „de la ora zece, ştiţi unde să îl găsiţi“. „Nu accept să fiu bătrân!“

Pe Ion Vova, epoca internetului, a telefoanelor mobile şi a „libertăţii democratice haotice“ l-a prins nepregătit. Nu ar dori să ne întoarcem nici în vremurile în care radiourile se ascultau la cască, dar nici nu înţelege de ce oamenii vor să inventeze „alte picioare decât cele pe care ni le-a dat Dumnezeu“.

Pentru Ion Vova, „ideile inovatoare sunt bune, cu condiţia să păstreze valoarea“. Nu a iubit niciodată dramele: nici nu le-a jucat, nici nu le-a regizat. Supărările vârstei - pierderea prietenilor, a oamenilor pe care i-a iubit, modernitatea, cu inovaţiile ei care aproape că îl buimăcesc, şi, cea mai cumplită dintre toate, singurătatea - i-au împrumutat replici desprinse parcă din „Regele Moare“, de Eugène Ionesco. „Urăsc cuvintele «bătrân» şi «pensionar». Nu e o glumă. Ele arată ceva, aşa, ca un final, ca o limită la care am ajuns. Se încheie viaţa... Bătrân şi pensionar. Nu e o obsesie, dar vezi şi dumneata în ce hal arăt la 91 de ani. De aceea, nu accept să fiu bătrân!“. BIOGRAFIE O viaţă în platoul de regie Seniorul Radiodifuziunii Române este, în prezent, colaborator al redacţiei Teatrul Naţional Radiofonic. A absolvit cursurile Conservatorului Regal de Artă Dramatică, la clasa lui Ion Manolescu, iar între 1938-1952 a jucat diferite roluri de comedie. În anul 1952, devine regizor la Radiodifuziune şi pune în scenă emisiuni de divertisment şi piese de teatru clasic, printre autorii preferaţi numărându-se Caragiale, Shakespeare sau Muşatescu. În anul 2001, Ion Vova primeşte, pentru „59 de minute de aşteptare“ (Charles Charras), Premiul Uniter pentru teatru radiofonic, iar în 2003, primeşte Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer.