Bucureşteanul care a câştigat procesul intentat statului pentru că i-au fost publicate datele personale vorbeşte pentru prima dată despre cum e să trăieşti fără drepturi.

Nu poate să contracteze un credit, nici o asigurare de viaţă, nu poate nici să muncească şi îi este foarte greu să găsească pe cineva care să-i fie alături. Iar în urmă cu doi ani i s-a luat şi dreptul de a păstra un secret dureros. Are 51 de ani şi de 10 ani a primit diagnosticul HIV/SIDA. Atunci a trebuit să înveţe să trăiască din nou, ascuns şi totuşi în mijlocul celorlalţi, aşa cum deprind bebeluşii primele cuvinte şi cum învaţă să pună un pas în faţa celuilalt.

Până a reuşit să se dezmeticească şi să-şi ceară drepturile, a aflat dintr-un ziar că datele sale personale au fost postate de Primăria Sectorului 1 pe site. Şi astfel, dintr-o dată, s-a ridicat pătura de peste viaţa sa dându-le voie tuturor să se zgâiască la cutele lăsate pe cearşaf.

A pierdut prieteni, strângeri de mână, bunăvoinţă şi a suportat întrebarea, devenită din ce în ce mai sâcâitoare, a vecinilor: "Vreţi să vă vindeţi casa?". Toate astea după ce trecuse prin mai multe episoade de umilire, în spitale sau la comisiile de specialitate (care încadrează într-un anumit grad de handicap persoanele seropozitive, în funcţie de stadiul bolii).

În plus, asemenea celorlalţi bolnavi, a avut şi întreruperi de tratament care i-ar fi putut pune în pericol viaţa. Ca să nu mai pomenească despre întrebările pe care le-a primit din spatele unui zâmbet ironic: "Ţi-a plăcut viaţa, ha?".

Preţul "deconspirării"

Aşa că a luat sistemul în piept şi, după un proces de un an, a câştigat daune de 10.000 de euro. A creat un precedent, iar ştirea a făcut ceva vâlvă în presă la vremea respectivă.

Totuşi, nu se simte deloc învingător. "Sunt mai dezbrăcat decât eram la început...", dă adevăratul verdict bărbatul, la un an după victoria în instanţă. La descoperirea unui leac pentru acest îngrozitor blestem lucrează cercetătorii, însă nimeni nu ajută persoanele seropozitive să-şi "vindece şi sufletul", adaugă bucureşteanul.

În ciuda campaniilor îndelungi de informare care le-a băgat bine românilor în cap că HIV nu se ia printr-o simplă atingere, bolnavii trăiesc în continuare întrun soi de leprozerie deschisă.

"Ni se cer foarte multe lucruri, dar ni se oferă foarte puţin. Eu trebuie să am foarte mare grijă de oamenii din jurul meu, să evit orice chestie", explică bărbatul.

Preţ de câteva ţigări şi o cafea, ultimii zece ani din viaţa lui - cu supărări, dezamăgiri, restricţii şi câteva picături de speranţă - au fost povestiţi cu răbdare unui necunoscut.

Nu i-am aflat numele complet şi nici nu ne-am strâns mâna la despărţire. Anii de boală l-au învăţat să se apere.

VIAŢĂ ASCUNSĂ

Nimeni nu se ocupă şi de sufletul bolnavilor

Ce ai face dacă ai cunoaşte cel mai tainic secret al cuiva, câtă putere ţi-ar da? Se pare că destul de multă. Potrivit bucureşteanului care a avut succes în instanţă, existau persoane care îi urmăreau pe cei care sufereau de diverse boli considerate "ruşinoase", cum este HIV/SIDA, şi, prin şantaj sau prin alte mijloace, puneau mâna pe casele acestora sau pe diverse terenuri, la preţuri de nimic.

"În momentul în care tu ai datele astea, ştii pe cineva în situaţia mea - şi mi s-au publicat CNP-ul, adresa, numele - dacă ai fi infractor, nu te-ai duce şi ai căuta persoana? Teoretic, acele persoane sunt nişte ţinte mult mai uşoare. Eşti mult mai vulnerabil în situaţia asta, nu mai spun de posibilitatea de a fi şantajat, până la urmă. Şi, dacă vrei să vinzi casa? Păi, o casă în care au stat nişte bolnavi de SIDA e ca o casă ciumată în opinia multora".

"E o gogoriţă «Jurământul lui Hipocrat»"

Aşa că s-a luat de gât cu statul, mai ales că viaţa lui a fost dată peste cap a doua oară când secretul i s-a aflat.

"Sunt şi în bloc oameni care mai lucrează în primărie sau au prieteni şi care nu mai vorbesc cu mine, şi am copilărit împreună. Mă evită. E o chestie foarte aiurea. Te întrebi de ce, doar ne cunoaştem de 50 de ani. Nici ăla n-o să-ţi spună, e o compătimire care nu-ţi face bine. Chestia e foarte clară: nu mai poate fi ca înainte. Divulgarea datelor m-a lăsat şi mai fără apărare în faţa răutăţilor decât eram înainte. Înainte te agăţai de faptul că n-are voie să spună nimeni. Dar, în momentul în care a fost spusă câtorva mii de oameni...".

De fapt, vecinii nu au fost niciodată îngăduitori: "Apropo de medici: am un vecin şi, odată, când îmi era foarte, foarte rău, s-a dus maică-mea şi n-a vrut să vină. E o gogoriţă asta cu «Jurământul lui Hipocrat». Eu stau în blocul ăla de când m-am născut, îi cunosc pe toţi vecinii, dar am văzut că inclusiv omului de serviciu i s-a schimbat atitudinea. Ajungi să intri în casă şi te uiţi în stânga şi-n dreapta. Mai ales că acum sunt vecinii pe-afară, că a venit şi căldura, ţi-e greu să le suporţi privirile... Nu sunt genul să strige după tine, dar...".

Era, în momentul în care i-au fost publicate datele, într-o relaţie cu o fată "la fel ca el" şi au trebuit să se mute pentru o perioadă, să se pună la adăpost. "«Ce facem aici?», am zis, ar fi devenit casa una de sidoşi". Şi "sidoşi" e rostit cu voce joasă, după ce ochii de un albastru-cristal au făcut roată în jur cu precauţie.

Al doilea lucru despre care a aflat, tot după ce a fost diagnosticat cu HIV, a fost că trebuie să scrie propria sa definiţie despre dragoste. "Nimeni nu se gândeşte că şi sufletul şi nevoile fiziologice ar trebui «tratate». Eşti om. Nimeni nu se gândeşte să găsească o modalitate de a crea nişte servicii pentru ca oamenii care au problema asta să se întâlnească. Dacă eşti conştient de boala asta, nu poţi să te duci şi să cauţi o legătură cu o persoană sănătoasă. Asta cu «te acceptă lumea!» e o gogoriţă. Iar asta cu dragostea merge la unii mai tineri", spune cu resemnare.

Lumea află fără să i se spună

De altfel, viaţa lui socială s-a subţiat foarte tare, când a fost vorba să acopere un secret atât de alunecos.

"Fiind barman, mergeam pe litoral, aveam colegi cu care mă înţelegeam bine şi mă întrebau de ce nu mai vin la muncă. E ciudat să fii pensionar la 40 de ani. Pentru că ştiam ce am, nici nu mă mai uitam după femei şi mă ironizau colegii că îmi plac bărbaţii", mai povesteşte acesta.

În plus, atunci când e vorba despre persoane infectate cu HIV, românii găsesc destul de repede şi cauza: "Ori eşti homosexual, ori eşti drogat. Prin urmare, ai toate bubele societăţii".

Împreună cu alte persoane bolnave a mai organizat diverse excursii, dar asta se întâmplă rar. "Am fost în excursii de două-trei zile, dar îţi dai seama cum ar fi ca patronul de la vila unde am fost să ştie că a avut 20 de persoane infectate. Pentru că secretul nu poate fi păstrat atât de bine, lumea preferă să stea închistată", mai spune bărbatul.

Şi e drept că e cam greu să te ascunzi atâta vreme cât trebuie să înghiţi câte un pumn de pastile zilnic şi, cu toate că nimic din înfăţişarea ta nu arată că n-ai putea munci, primeşti pensie: "Şi atunci lumea începe să scormonească, ca la o gaură mică în fotoliul pe care toată lumea care se aşază începe să mai scormonească până o face mai mare".

Când a dat în judecată Primăria Sectorului 1 pentru că i-a publicat datele personale, bărbatul nu era la prima luptă cu statul. Şi când a mers la comisie pentru a fi încadrat în gradul de handicap, a fost refuzat, cu toate că în documentele sale era înscrisă clar afecţiunea, şi legea era de partea lui.

"Am dat în judecată Comisia superioară de handicap. Au fost nişte faze hilare la un moment dat, pentru că, printre altele, juriştii lor au explicat în instanţă că m-am îmbolnăvit de TBC (asta e o boală pe care o fac majoritatea celor infectaţi) deoarece am lucrat ca barman şi sunt fumător. Normal că m-a pufnit râsul. Şi pe judecător la pufnit râsul când a auzit explicaţia", conchide bărbatul.

GÂNDURI AMARE

"Am prieteni care nu mai vorbesc cu mine, şi am copilărit împreună. Mă evită. Chestia e foarte clară: nu mai poate fi ca înainte." "E ciudat să fii pensionar la 40 de ani. Pentru că ştiam ce am, nici nu mă mai uitam după femei şi mă ironizau colegii că m-am dat în tabăra cealaltă, că îmi plac bărbaţii.“

SOLUŢIE DE COMPROMIS

Ultima speranţă pentru a trăi în normalitate: plecarea din ţară

De când a aflat despre boala necruţătoare, veste venită imediat după un divorţ, nu a mai lucrat. "Eu vreau să mă duc să muncesc, dar trebuie să respect un program şi nu pot face asta, pentru că boala este de aşa natură încât azi poate să-mi fie extraordinar de bine şi mâine foarte rău. Şi nimeni nu te înţelege, cu atât mai mult cu cât, dacă ai lucra într-un colectiv şi s-ar afla, oricât de deschişi ar fi la minte, 90% dintre colegi s-ar feri", mai spune bucureşteanul.

Lupta cu morile de vânt

La fel ca el, zeci de alte persoane asistate social şi-au văzut datele pe site-ul primăriei, dar nimeni nu a mai avut curajul să se războiască în instanţă cu in stituţia ca să şteargă nedreptatea.

Găseşte totuşi puterea să-i încurajeze şi pe alţii să nu accepte abuzurile şi să se lupte pentru o viaţă normală. "Trăim într-o ţară în care doar statul are dreptate, nu avem curajul să ne batem cu el, să spunem şi noi ce ne doare. Vreau să spun că am întâmpinat atâtea pro bleme şi am perseverat, chiar dacă ei (reprezentanţii statului - n.r.) au încercat să pună batista pe ţambal. La noi toată lumea spune «hai, să nu-l supăr pe domnul doctor că mai am nevoie de el», nu ştim să ne cerem drepturile. La fel am făcut şi eu până când am zis că nu se mai poate", explică bărbatul.

I-ar plăcea dacă lumea s-ar preocupa mai mult de educarea tinerilor care ar putea să se ferească de contractarea virusului. "În alte ţări găseşti prezervative pe toate străzile. La noi, lumea nu-şi permite, sunt prea scumpe - trei prezervative fac cât zece pâini", mai spune bucureşteanul.

Cum să-ţi păstrezi omenia

S-a obişnuit să fie lipsit de nume, de chip şi de identitate, aşa că nu cere compasiune, nici la normalitate nu mai visează. "Chestiile astea, la un moment dat, te pot înrăi. Când vezi că toată lumea te tratează aşa, e normal să devii rău. E ca şi cu un câine: dacă l-ai crescut rău, devine rău. Nu mai ai nimic de pierdut. Şi dacă ajungi în închisoare, nu rişti să păţeşti ceva dacă scapi săpunul pe jos", îşi permite o glumă.

Cu toate că a fost singurul care a obţinut două victorii în instanţă şi poate, prin exemplul lui, le-a dat curaj şi altora, bucureşteanul nu se simte deloc un învingător, ci mai degrabă "în fundul gol", după cum spune adesea.

Chiar se gândeşte serios să plece din ţară şi prin asta nu face decât să pună României un diagnostic la fel de necruţător ca HIV/SIDA. 10.000 de persoane seropozitive trăiesc în ţara noastră, potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite