Evenimentul Zilei > EVZ Special > Interviu cu Matei Vișniec. „Ultimele zile ale Occidentului – Românii se tem că acest Occident îi va duce la pierderea identităţii”
Interviu cu Matei Vișniec. „Ultimele zile ale Occidentului – Românii se tem că acest Occident îi va duce la pierderea identităţii”

Interviu cu Matei Vișniec. „Ultimele zile ale Occidentului – Românii se tem că acest Occident îi va duce la pierderea identităţii”

Dincolo de apozițiile sclipitoare - poet, dramaturg, scriitor, jurnalist -, destinul lui Matei Vișniec e zidit într-o uluitoare particularitate: omul a trăit jumătate de viață în România, jumătate de viață în Franța. Cizelează și astăzi ambele jumătăți, într-un echilibru ce-i conferă, fără îndoială, valoarea unui fin observator al lumii europene. Al unei lumi occidentale spre care periferica Românie tinde din inerție, dar și al unei lumi românești ușor înspăimântate acum de împleticirile Vestului.

Ce se întâmplă cu Occidentul? A intrat el în faza finală a declinului? Moare civilizaţia occidentală? Va fi Europa Occidentală islamizată, africanizată, ocupată de milioane de migranţi veniţi din Africa şi din Asia? Asistăm la dispariţia omului alb? Se va produce o gigantică operaţiune de înlocuire în Europa a populaţiei albe, de tradiţie creştină, cu o altă populaţie, africană şi arabo-musulmană, purtătoare de tradiţie islamică? Mai are Vestul forța de a asimila atâtea și atâtea valuri migratoare, atâtea și atâtea culturi atât de diferite sau va claca?”.

La toate aceste mirări care învăluie bătrânul continent într-o frică firească, diluată periculos în excese de umanitate, observatorul Matei Vișniec a încercat să răspundă într-o carte – „Ultimele zile ale Occidentului”. Noi l-am cercetat însă aici și acum: „Precizez de la bun început că este vorba de o carte de proză. În ce priveşte titlul, îi las pe viitorii cititori să-i descopere tîlcul. Am scris însă aceste povestiri în tandem cu jurnalistul care se agită în mine. De multe ori mi s-a întîmplat, în ultimile trei decenii, de cînd sunt jurnalist la Radio France Internationale, să mă simt sufocat din cauza unei actualităţi «toxice», din cauza crizelor care se repetă, din cauza incapacităţii omului de a învăţa din greşelile trecutului, din cauza unor forme vechi de barbarie care revin şi a unor forme noi de barbarie (de exemplu tehnologice) care apar”.

 

Vine un sfârșit, dar sfârșitul cui?

În continuare: „Și ori de cîte ori jurnalistul din mine se simte „depăşit” de evenimente (adică incapabil să le înţeleagă şi să le accepte), acest jurnalist obosit îi transmite ştafeta scriitorului din mine şi-i spune „poftim, îţi sugerez acest subiect de reflecţie, poate că încerci tu cu instrumentele literaturii să-l diseci, să-l proiectezi în conştiinţa publicului„”.

După acest mic ocol, răspunsul lui Vișniec rămâne prins în cleștele întrebărilor esențiale: „În ce priveşte Occidentul, da, ne putem întreba astăzi dacă se află într-o fază de declin accelerat sau într-o gigantică metamorfoză din care va ieşi altceva, un alt tip de societate umană, un alt model de viaţă. De fapt nu ştim prea multe despre ceea ce urmează să ni se întîmple (ca aventură umană), dar toată lumea simte că în următoarele decenii ceva se va întîmpla, ceva va ajunge la sfîrşit de ciclu (societatea de consum? democraţia? modelul ultraliberal? organizarea geografică pe bază statală?)”.

 

„Fenomenul migratoriu suscită o frică mai mult sau mai puţin secretă”

 

Michel Houellebecq scria în „Soumission” despre degradarea omului alb, vestic, în fața celui venit din Orient. Comoditatea cotidiană, promovarea propriilor plăceri, lipsa de implicare în treburile cetății, ignorarea inițială a celui nou-venit și, în final, dorința de a-și păstra privilegiile fac posibilă, în romanul de anticipație a lui Michel Houellebecq, răsturnarea scării valorice. Este plauzibil acest scenariu? Cum simte Matei Vișniec, acum, Franța? „În Franţa observ de multă vreme cum se acumulează eseuri şi cărţi despre declinul Europei occidentale, dar şi despre declinul Americii. Fenomenul migratoriu suscită o frică mai mult sau mai puţin secretă, mai mult sau mai puţin recunoscută. Asist şi la un fel de bătălie de idei, foarte mediatizată, între două „tabere”. Prima tabără este impregnată de un fel de umanism angelic şi încearcă să impună în toate analizele un fel de «constante reflexive» hrănite de codurile gîndirii politice corecte. A doua lansează în mod insistent semnale de alarmă şi încearcă să demoleze «carcasa» gîndirii politice corecte, considerată o formă de orbire şi de anchilozare a reflecţiei”.

 

Enigme captate

Concluzia: „Este important ca artiştii să intre în această dezbatere, să participe la ea… Nu se pune problema de a decide cine are sau nu are dreptate, problema este dacă mai putem sau nu, noi, oamenii de astăzi, să gîndim cu luciditate, să avem curajul de a gîndi în raport cu realitatea… Ceea ce am încercat să captez eu, în nuvelele mele, sunt de fapt unele „enigma” ale Occidentului. Sau mai bine spus dileme şi paradoxuri. Trăim într-o lume care s-a occidentalizat, dar Occidentul pare să fie în declin. Numeroase popoare (printre care şi românii) s-au hrănit cu entuziasm din valorile Occidentului, dar acum se tem că acest Occident le va duce la pierderea identităţii. Romanul lui Houellebecq mi se pare important ca demers, el nu lasă pe nimeni indiferent. Unii l-au demolat cu un fel de ură sau cu dispreţ (pentru că s-au recunoscut probabil în el)”.

 

Teatrul – secretul dezvăluit

Piesele de teatru semnate de Matei Vișniec sunt, fără îndoială, la modă. Sunt jucate an de an cu o intensitate și densitate uluitoare. Care este secretul dramaturgului Matei Vișniec? De unde aplecarea către dramaturgie? Poetul își dezvelește fibrele intime: „În romanul meu precedent, „Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă”, povestesc exact acest lucru: care au fost sursele pasiunii mele pentru teatru. Mi-au plăcut întotdeauna ceremoniile, ritualurile, spectacolele spontane (de stradă) precum şi cele care marchează anumite momente nodale din viaţa omului (naşterea, botezul, căsătoria, moartea)”.

 

Cum s-a născut scrisul

Își trage sufletul, în căutarea propriilor izvoare: „Înainte de a descoperi teatrul sau de a citi prima piesă de teatru mi-au plăcut „spectacolul” lumii, „teatrul” vieţii cotidiene. Poate că m-am născut aşa, cu această „înclinaţie”, cu un anume apetit pentru rolul de „spectator”. Minunîndu-mă astfel, din copilărie, în faţa spectacolului uman, în faţa acestei scene imense care este societatea (cu frumuseţile şi cu monstruozităţile ei, cu poezia şi cu grotescul ei) am început apoi să scriu poeme, proze scurte, piese de teatru”.

 

Poezia unei căi ferate

O scurtă completare a începuturilor: „Cînd eram copil mă duceam să privesc „spectacolul trenului”. În plus, calea ferată de la Rădăuţi mă impresiona întrucît tăia în două atît oraşul cît şi cimitirul… Mi se părea că emana din ea enorm de multă poezie, că era axa de simetrie a universului. Imaginaţia a locuit probabil în mine de la naştere şi m-a ajutat să decifrez lumea văzută şi nevăzută”.

 

Destinul inconturnabil al României

Încotro merge România? Matei Vișniec fandează elegant: „Haideţi să încercăm să transformăm această întrebare în replici, pentru că orice se poate transfera în limbaj teatral. Dacă România ar putea răspunde Ea la întrebarea aceasta, oare ce ar răspunde? „Încotro te îndrepţi tu, Românie?”. „Păi nu vezi? Merg şi eu în direcţia în care mă duc românii”. „Și crezi, Românie, că mergi pe drumul cel bun?” „Da’ ce, îmi cere mie cineva părerea? Tac şi merg, că acesta este destinul unei ţări, merge spre ceea ce o duc cei care s-au născut din pămîntul ei”. Nu mai continui această serie de replici pentru că riscă să se transforme într-o piesă de teatru”.

 

Definiția iubirii

Ce este iubirea în viziunea domnului Vișniec? După câteva clipe de frământare, o străfulgerare filosofică: „Este ceea ce resimt eu acum, la 62 de ani, gîndindu-mă la momentele cînd am înţeles cîte ceva despre sufletul omenesc”.

 

Reproșul vieții

Are Matei Vișniec să-i facă vreun reproș scriitorului, dramaturgului, poetului și jurnalistului Matei Vișniec? Omul Vișniec e prompt: „Un singur reproş de ordin spaţio-temporal: faptul că scriitorul, dramaturgul, poetul şi jurnalistul nu au avut darul ubicuităţii după 1987, ca să trăiască două vieţi în acelaşi timp, în Franţa dar şi în România”.

 

Carte de vizită

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi. A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti, unde a făcut studii de filozofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu. Cîştigător al Concursului Editurii Albatros în 1980, debutează cu volumul de versuri La noapte va ninge.

A publicat cinci volume de poezie, şase romane şi peste 50 de piese de teatru. Din 1987 trăieşte în Franţa, iar din 1990 este jurnalist la Radio France Internationale. După căderea comunismului, în 1989, şi-a desfăşurat activitatea între Franţa şi România, între două culturi şi două limbi, între Vest şi Est. Piesele sale sunt traduse şi jucate în peste 30 de ţări.