Buzăule! M-am întors la tine dupa ce cu vreo două săptămâni în urmă te mai vizitasem. Dar am observat atunci un amănunt. Din 9 iunie se deschide târgul Drăgaicei. Pasionatul de tradiţii din mine a zis imediat. Merg! Şi am mers. Uite-mă în trenul de Moldova, cu gând de veselie, la aşa eveniment măreţ.

Vezi dumneata, cititorule, eu mă duc acum într-un fapt de viaţă pe care nu l-am cunoscut încă, spre ruşinea mea. Târgul Buzăului. Târg mare, vere! Păi de, am citit și eu din ce scriu oamenii de pe aceste frumoase, ospitaliere și aș putea spune chiar legendare meleaguri. Merită din plin să preţuieşti un portal, pare-mi-se oficial, www.dragaicabuzau.ro , profesionist şi solar, dedicat unei întregi istorii.

Despre tradiţie

Auzi de colea, târg de 240 de ani. Încă din 1778 este emis un hrisov domnesc de către Alexandru Ipsilanti. El stabileşte că Episcopia Buzăului se va ocupa de cele trebuitoare pentru ca lucrul bine organizat să atragă poporul din toate zările, din Moldova, din Transilvania şi din Muntenia. Să facă românii schimburi comerciale, să îşi prezinte unul altuia obiceiurile, meseriile.

Că de, la ocazii mari sufletele se fălesc cu ce au mai de preţ. Ce să mai spui că la ceas de zaiafet se dezleagă limbile şi se deschid inimile. Hai la un pahar, hai la joc, frate muntene, frate ardelene, frate moldovene!

Uite aşa bâlciul de pomină a prins viaţă şi nu s-a mai dat dus din urbea cu dichis. Păi nici nu avea de ce. Buzăul e strategic aşezat pe drumurile care străbat tot arealul românesc. De la Braşov, dinspre Bucureşti, o iei spre Galaţi, urci spre Suceava şi Cernăuţi, coteşti spre Chişinau. Dar nu se putea să nu tragi la un han tocmai în urbea atent supravegheată, chiar dacă de departe, de Penteleu.

 

Oaspete de seamă

Ce crezi dumneata, că degeaba însuşi principele Carol I a vrut să vadă cu ochii lui târgul Drăgaicii? Dacă i se dusese buhul! Odată îl vezi pe Măria Sa că îşi face apariţia în mijlocul mulţimii, în vara lui 1868. Lume, lume şi iar lume, să tot cunoşti o întreagă naţiune cum tresaltă de viaţă.

An după an s-a dat din ce în ce mai mare importanţă oraşului cu iscusită strălucire. Negustori din toate zările îşi pun averea la bătaie, construind afaceri care mai de care mai bănoase. Şi unde te prezinţi lumii? În târg, vericule!

Au fost timpuri când parcă un întreg popor îşi dădea întâlnire în punctul cel mai sensibil şi mai de soi, pe Drumul Bogdanului. Suprafaţa pe care se întindea cumetria de mărfuri ajunsese la 32 de hectare. Măi, vere, treabă serioasă, nu glumă!

 

Domniţele ogoarelor

Drăgăicile, frumoasele, ce se mai veseleau ele atunci! Păi nu? Ele, zânele înaripate de mintea omenească, aşa, mlădioase, înflorate, aveau darul de-a alunga tot ce e rău de pe pământ şi-a face ca rodul holdelor să strălucească sub zare. Ele, fetele, isteţele, au aprins văpăi de dor printre generaţii de flăcai. Se bucura lumea.

Când ai hambarul plin, iar câmpul îţi cântă din lanurile lui încărcate, cum să nu chiui de bucurie?! Şi dă-i cu spectacole, cu circ şi comedii. Că tare mai e frumoasă ţara asta a românilor, şi bogată, şi cu oameni cuminţi şi buni, şi cumpătaţi. Zânele, frumoasele. Ce mai zburdau ele pe atunci!

Stop viselor

Of, dar uite că se rupe filmul. C-aşa e viaţa. Când ţi-e mai drag visul, atunci te trezeşti cu o cană cu apă în faţă, de nu mai ştii pe ce lume eşti. Rămăsesem în minte cu vremile de demult. Şi când colo uite că se face ceasul să cobor din tren în gara Buzăului.

Intru în oraşul care îşi vede de-ale lui, fără să ardă de nerăbdare să mă întrebe pe mine, străinul, ce caut eu aici. Măi oameni buni, cum se ajunge la Drăgaică? La târg. Lumea trece pe lângă mine fără să-mi explice. Ba cineva îmi aruncă aşa, un dispreţuitor „n-am mai fost acolo de 15 ani. Ce-oi căuta tu, nu ştiu!”.

Nu i-am înţeles pentru moment supărarea. Altul murmură ceva din colţul gurii. Aha, pricep în cele din urmă. E un autobuz, cu numărul 9, care mă duce până în apropiere.

Primare din Buzău, auzi, cică te laudă lumea, că de ceva vreme încoace merge mult mai bine transportul public.

 

 În staţie

Iau bilet de la chioşcul cu pricina. Aici un şpil. De la chioşc, doi lei. De la şofer, trei lei. Aha, deci eşti ars la buzunar că n-ai fost prevăzător înainte să te urci în maşină. Curat dichis!

Gata, mă aşez pe scaunul din faţă, să fiu atent, că-l întrebasem pe şofer unde cobor. Mergem ce mergem, intrăm pe un bulevard flancat de betoane şi ferestre de la firme şi fabrici, şi deodată îmi zice amicul de la volan. „Uite aici!”.

Cobor în staţie, lăsându-mă, vorba aia, singur cuc printre eşapamente grăbit turate. Eu încă aveam în cap imaginea aia din vremurile cele străvechi. Târgul. Mustind a vetre săteşti. Măi frate, unde este târgul? Văd numai garduri şi nimic mai mult. Pe mâna stângă zăresc, în sfârşit, un panou măricel. Drăgaica. Am găsit!

Ajung la nişte porţi cu alte chioşcuri. Intrarea costă doi lei. Citisem şi despre asta în presa locală. S-a dublat tariful faţă de anul trecut. Doi lei face, doi lei plătesc.

O parcare

Ei, măi fraţilor! Drăgaica, da? Ce e Drăgaica în fond? O sărbătoare agrară. E despre câmp, despre recoltă, despre ţară şi oamenii ei, cu tot ce obţin din înțelepciunea şi din munca lor. Mă uit acum sub pantofii mei. Ce văd? Asfalt. Pământ? Nu. Sunt la oraş. Asfalt.

Dar nu oricare. Nu! E desenat. E împărţit. E segmentat. Stai aşa, că m-am dumirit. E o parcare. Deci într-o parcare e târgul. Mărişoară, să zic, parcarea asta. Dar nici pe departe cât hectarele de odinioară. Am sentimentul acela de ancestral spectacol la care am ajuns după ce demult şi-a închis porţile.

Mai fac câţiva paşi şi deodată sunt înconjurat de tentaculele aparatelor de joacă. Roţi şi braţe colorate care îşi dezmorţesc şuruburile în toate direcţiile. Am văzut d-astea, mă gândesc, peste tot prin ţară! Şi maşinuţe, şi trenuleţe.

Simt cum mi se topeşte cheful. Mai e şi soarele prânzului care îmi dă de bănuit că m-aşteaptă o zi tare lungă şi plicticoasă.

Unde e vuietul?!

Nu mă las totuşi. Eu nu mă las cu una, cu două, când e să mă documentez. Trebuie să fie ceva pe aici. Ceva care să îmi vorbească de Drăgaică. Măcar un pic, o secundă, un petic din nemurirea de altădată.

Nu degeaba văzusem, tot în ziarele locale, că primarele Buzăului prezentase târgul acesta cu mult aplomb. Mai ales că în 2018 se împlinesc, iată, 240 de ani de tradiţie. Şi că toată urbea o să vuiască în aşa ocazie. Unde e vuietul?!

 

Între blănuri

În fine. Îmi văd de drumul meu. Acum. Aici. Iau la rând chioşcurile. Cât să fie temperatura aerului, 30 de grade? Ei bine, cea mai stufoasă ofertă a comercianţilor e legată de gecile din blană sau din piele, şi căciulile la fel de îmblănite. Am înţeles, vara îţi faci sanie. Vorbă veche, cumpătată. Parol!

Vânzătorii se uită la mine, de sub umbra lor, şi mă studiază. Ce şi-or zice ei? A venit ăsta să cumpere sau ce? Unul mă întreabă. „Vrei să-ţi dau o geacă?”. Eu, transpirat deja, îi răspund după ce iau o gură de apă rece. Nu vreau, nene. Îl aud cum îmi bolboroseşte ceva în spate. De, îi stricasem safteaua la care sperase.

Pe alţii îi descos dacă ei croiesc podoabele astea, cu etichetă, ce-i drept. Cică da. Unde, aveţi un atelier, o fabrică? Am stricat prietenia, dacă pun prea multe întrebări. Mi se întoarce repede spatele. Mă las păgubaş.

Hai la papuci!

Ajung la tarabele cu papuci, sandale, îmbrăcăminte pentru toate vârstele şi jucării. Nu mai am ce chestionare să trimit în jurul meu. importurile se văd de la o poştă. Mai e şi un nene cu privirea confuză care ba ar vrea, ba n-are chef să-şi prezinte berzele din lemn.

Mai dau un tur printre aceleaşi prelate întinse pe schelet metalic. Poate mi-o fi scăpat ceva, mai ştii?! Eu, cu Drăgaica mea în cap, ca nebunul. Tot vreau să cred că e mai mult decât am văzut. O maşină cu apă stropeşte caldarâmul încins. Dușul mă trezeşte la realitate.

 

La grătare!

Ei, dar stai să vezi că mai e ceva. Partea suvenirurilor e de la bulevad până pe la jumătatea parcării. Dincolo se schimbă foaia. Am intrat în patria mititeilor. A teraselor. A grătarelor.

Iei cartonul cu recolta de pe cărbunii încinşi şi te retragi la o masă, te aşezi frumos şi te ospătezi, până nu mai rămâne nimic din foamea ta.

Pe bune acum, chiar mi-e foame. N-am mâncat nimic până la ora asta. Mă duc la unul dintre focurile trezite cu noaptea-n cap şi cumpăr nişte dolofani zemoși. Cu tot cu pâinea şi muştarul din dotare, trei lei bucata. Buni rău, n-am ce zice!

Între timp, apare şi inspecţia, însoţită de poliţia locală. Se verifică actele, marfa, totul să fie în ordine. Ceva mai târziu, maşini mici transformate în camionate, gemând sub greutatea dozelor de bere, a sucurilor şi-a mineralei.

Îmi zisese cineva că adevăratul chef începe după ora patru, când soarele dă primele semne de oboseală. Pe când seara e muzică. Remarcasem scena flancată de birturi. Chiar am numărat fumurile. Sper că n-am greşit. Să tot fie 12. Cu tot cu umbrelele aferente.

 

Să socializăm!

Apare tot mai multă lume. Ba adolescenți care abia au scăpat de anul şcolar, ba adulţi într-o binemeritată pauză de lucru.

Mititeii tresaltă de bucurie. Biciuiesc cărbunii, să dea mai multă forţă jăratecului. Comenzile zburdă prin aer, transportand miresme înfierbântate.

Ce să fac ? Hai să mă integrez în societate. Ba o vorbă de duh, ba un punct și-o virgulă între nelămuriri. Caut şi eu Drăgaica din târgul acesta. Unde o fi? Se uită un domn în puterea vârstei la mine, de parcă îl atinsesem la coarda sensibilă, apoi îmi zâmbeşte amar. „Glumeşti, nu?!”.

Apoi mă lămureşte. „Acu’ vreo 20 ani, dacă îmi aduc eu bine aminte, încă mai era târgul ca odinoară”.

Alt domn ne aude conversaţia şi intră în dezbatere. „Ce comedii erau pe vremuri!”. Adică cum comedii? „Circuri”. Şi ce mai erau? „Fanfare”. Şi mai ce?

 Eu, precum copilul care caută în punga de la magazin, să vadă câte cadouri i-au adus părinţii. Aştept de la interlocutorii mei cât mai multe amintiri.

„Era iarmaroc în toată regula, domnule”. “Bucate de-ale noastre, româneşti, de la munte şi de la câmpie”.

„Clocotea România în locul acesta când eram eu copil”, asta e vorba care chiar m-a emoţionat. Serios vorbesc!Cuvinte care vin de la o frunte prea încărunţită.

 

Între doamne

Îmi fac avânt şi intru în mijlocul doamnelor. Îşi luaseră o porţie de linişte. Când colo, curiozitatea mea. Ca să mă înveţe minte, să nu mai stric cheful mesenilor, domniţele îmi ard una la orgoliu, de nu-mi vine să cred.

„Auzi, s-au terminat mititetii de la Bucureşti, de-ai venit aici?”. Nu erau supărate că am băgat bani în buzunarul economiei locale. Ce le-a suprins, asta îmi subliniază ele, şi îmi fac un fel de schemă, ca să înţeleg, e ca eu întreb, prosteşte, de Drăgaică, pe când dumnealor încearcă să-mi spună că am nimerit la festivalul grătarelor.

 

O declaraţie fermă

Burzuluit cum sunt, plec mai departe. Câţiva pensionari au ieşit la promenadă, când încă nu e aglomeraţie. Savurează tacticos produsele şi licorile. Îmi place de ei că sunt un grup compact. Genul acela de prieteni de-o viaţă. Cu spiritul în continuare tumultuos. Vine vorba despre obiceiul pământului. Cineva cu alură de dascăl îmi explică.

Azi suntem în situaţia în care ne întrebăm cine suntem şi nu mai ştim. Ne pierdem, ca popor. Dumneata, domnule, vorbeşti despre lucruri care nu mai există!”. E acel moment când nu mai aud nimic. Mi-a pierit până şi cheful de-o bere.

 

Debusolat

„Ţi-au plăcut alea din Gorbaciov?”. Stai puţin, că trebuie să-mi resetez busola. Care alea, care Gorbaciov? Tânărul îmi arată tarabele cu lucruri de toate felurile, din apropiere. Da, le-am străbătut, îi zic. Dar n-am înţeles ce e cu Gorbaciov. Mă lămureşte pe deplin. E un bazar cu de toate în oraş. Aşa cică îi zice lumea. Gorbaciov. De ce îi zice aşa? „Aşa!”. A-ha, trag concluzia. „Vezi că ai înţeles?!”, am luat notă de trecere.

 

Frazele și-au pierdut sensul

Poftim, şi eu stau cu hârtiile astea în buzunar. Acum le scot şi îmi dau seama că nu mai au niciun rost. Printasem în redacţie textul acela despre istoria locală, privitoare la târg. Să am cele două planuri în față. Trecutul şi prezentul Drăgaicei. Mi s-au mototolit paginile. Litere amestecate într-un somn adânc.