Acum, că domnu’ Dan, ayatolahul imposturii de presă a ajuns să predice în pustiul celulei sale, ucenicii săi în a gargarisii pe sticlă și-au depășit maestrul.

Limba română are un lexicon extravagant pentru impostură. De la șarlatani, potlogari, escroci, la coțcari, pezevenghi, borfași, dar și mai puțin cunoscuții mafler, pârlaci, potcaș sau pasmarghiol, străbunii graiului au știut a colora paleta socială altfel omogenă a celor care, vorba lui Țuțea, și-au luat doctoratul la „băgarea în seamă”. Este falsă arogarea unor competențe pe care ei nu le au, sau nu le-au dobândit pe căile obișnuite, e falsă construcția identității, vezi (re)nume, biografie, or aventuri.

În forma romanticizată vorbim de sindromul Munchaussen, în care apare ceea ce se cheamă, elegant, „pseudologia fantastică” a eroului de cârciumă care-și spune povestea prea-bună-ca-să-fie-adevărată, dar care păstrează o doză de verosimil, chiar și când e populată de giganți, pitici și zâne ursitoare. În forma vulgară găsești sociopatul care se drept moștenitorul de drept al unei alte persoane, sau impersonează doctorul, avocatul, inginerul sau preotul într-o comunitate suficient de naivă, vezi dobitoacă, să facă diferența dintre ersatz, nechezolul social, și natura autentică.

„Experții” de serviciu la tembelizor

Noi, cei din cenușa Levantului, am trăit suficient de mulți ani înconjurați de iluzia imposturii, îndeosebi intelectuală, încât să ne fi pierdut complet compasul, astfel că azi avem două fenomene. Unu, generalizarea imposturii. Și, doi, în contrast, facilitarea figurii mesianice, purificate, de autentic, rarissima gemă, diamantul drintre cioburi. Ar fi partizan să nominalizăm, dar e simplu pentru cititor să se uite pe fereastra propriei culturi încât să observe paradoxul: trăim într-o lume în care numeri pe degete „vocile”, „aristocrații” de drept ai științelor, fie ele oarecare.

Majoritatea din care, trebuie spus, din lipsă de diversitate, ajung să scrie și să vorvească despre cam despre tot și toate. Americanii i-au spus fenomenului frumos: „punditry”, cuvânt de împrumut din Hindi – Pandtit, pe linie sanscrită – panditah, „expertul” de serviciu chemat să-și dea cu părerea despre un lucru.

O „Poiana lui Iocan” de doi bani jumate

La origine nu e greu, formația academică permite universitarului să vorbească – vezi scrie – despre câte în lună și în stele, pentru că are la îndemână bagajul lingvistic, versatilitatea vorbei și pârdalnica logică prin care desțelenește concepte în care n-a petrecut, totuși, prea mult timp. Unde mai pui că de multe ori cârpaciul reprezintă, ontologic, imaginea cititorului în fața subiectului prea greu să fie macerat la prim pasaj. Mai bine-ți explică „badea” de „cum stau lucrurile” decât să te chinui tu, la fel de cioban, deja apăsat de inumere griji zilnice, să înțelegi lucruri dincolo de puterea ta de procesare, gaura educațională din turul pantalonilor. Astfel că, prin virulența soluției altfel magistral de simplă, ai să vezi cum aproape tot poporul ajunge, prin intermediul „gâdelui” științelor, să împrumute soluțiile analitice propuse, chiar și șontorog, unor probleme spinoase. E ca în „Moromeții”. Este Poiana lui Iocan. Este „pe ce te bazezi”-ul problemei în care, în cele din urmă, pulimea și prostimea se scufundă într-un diletantism confortabil pe calea mediului pe care l-au mestecat.

Privitorii, copii xeox ale „calrvăzătorilor” televizați

În presa scrisă și la televizor, care mai de care apar, propun, scriu și proscriu. De la înălțimea pupitrului improvizat devin „imami” sau „pastori” ai unei retorici care n-are nevoie decât să treacă testul flecăritului muzical, și – ca în bancul cu polițiștii care au învățat doar melodia care acompaniază tabla înmulțirii – lumea ajunge să fredoneze același refren.

Om după om, privitorii adoptă poziții uneori flagrant false, devin copii xerox ai unei gândiri cel puțin la fel de aproximativă cu a lor și, până să se dumirească boborul că a fost „indus” în eroare, greșeala devine istorie și istoria devine adevăr faptic. Puțini mai deschid cărți. Puțin mai știu să descifreze un „text”, darămite o linie de argumentație pe care s-o poată combate constructiv, prin puterea nu doar a convingerilor lor rudimentare, cât mai degrabă prin pregătirea pe care o au. Astfel că, precum turma de oi, românii își mută buca morală de pe-un șold pe altul în funcție de cum bate vântul, în timp ce nivelul de literație cât de cât orientată pe șleaul meseriei, al formației profesionale, decade.

Arta denigrării în funcție de apartenența ideologică

Să faci sfadă nu e greu. Să faci scandal e chiar la îndemână. Să acumulezi un set minim de replici vitriolice prin care să distrugi persoana din spatele unei vorbe e regula. E călcâiul lui Ahile, „restaurant”-ul care încheie copilărescul joc de „Fazan”. Cine-a scris despre politicianul X? Cutărică? Respectivul e un comunist abject, e un băsist, e o javră proletcultistă. Sau eventual a avut legături cu Securitatea. Sau a mâncat din banii nu-știu-cui mogul, a supt de subt brăcinarul lui cutărică-potentat. Se practică la zi discreditarea, demascarea, lapidarea sumară a „impostoratului” de către alți impostori, într-un iarmaroc al disperării „incremental crescânde” – ca să cităm un fost purtător de cuvânt al Guvernului al cărui nume rima cu o baladă.

Între timp pâlcurile de oameni cât de cât cu scaun la cap se văd împinși în fundal, părerea lor e vetustă, nu-și face loc la masa bogatului, vine prea târziu sau prea ermetic împachetată în limbaj, încât poporul moțocian se întreabă, zeflemitor: „Ce-a vrut să zică și intelectualul lui Pește prăjit”? Sau, sec: „Privește-l și pe deontologul X!”. Ce mai contează că și intelectualul și deontologul, sunt doi termeni indigești pentru căpcăunul ce comentează. Ștampila e suficientă încât, în cadrilul vesel, histrionic al Cetății, Rațiunea să rămână, știrbă și boantă, la fundul sacului de argumente.

Ciobanii și călăii unei prese muribunde

Fataliștii fenomenului spun că, în cele din urmă, prin „evoluție și selecție naturală” inteligența colectivă își va reveni. Doar că oamenii uită, evoluție și progres nu sunt unul și același lucru! Evoluția poate duce la o mutație bizară, ca cea pe care o trăim, pe câtă vreme progresul nu admite o democrație, cât cel mult ralierea în spatele unui principiu al creșterii  și creșterea nu se poate face pe nisipul mișcător al imposturii. Ba(n)ciul sau Badea care mână turma plantează semințele mâniei obtuze în mintea fertilă a destitutului care caută să se diferențieze de masă, de vulg, chiar dacă pică într-o pătură aidoma vulgară, diferită să fie.

Se râde cu Bobonetele. Se rage cu Poponetele. Se trăiește, încă, din Vacanța Mare, în marea vacanță a minții care a cuprins România după ieșirea din totalitarism. Brâiele televiziunilor abundă de măsura becalului, a funarului și-a vadimului. Curentul poate fi numit, „tatoism”, după numele unei „clarvăzătoare” prea des televizată. Între timp așteptăm marele cutremur profețit de Seismologul Neamului. Care seamănă din ce în ce mai mult cu Adevărata Fată a Mamei Omidă.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru