Ea aparține lui Roger Caillois (1913 – 1978). Cînd a intrat în Academia Franceză, la 61 de ani, Caillois a fost caracterizat în discursul de recepție drept un spirit ”autonom, dintre cele mai curioase”. Trecut pe la suprarealiști și, apoi, plecat de acolo, sociolog cu serios fundament științific, dar fascinat de mituri și religii, solidar cînd cu Bataille, cînd cu Bernanos,  poet de real talent, dar și redutabil teoretician al literaturii, autor al unor isprăvi editoriale care au marcat spiritul european (a avut, de pildă, un rol decisiv în aducerea în Europa a operelor lui Borges și a întregii fabuloase literaturi sud-americane ), Caillois a publicat, în 1961, o cărțulie intitulată ”Pilat din Pont”, apărută și în românește la Humanitas, acum vreo 10 ani. I se spune roman, poate, pentru că ficționalizează. Dar ar putea fi, foarte bine, un eseu liber. Ori un reportaj imaginar. În puține pagini, Caillois se concentrează pe felul în care Pilat din Pont a trăit ziua de după arestarea lui Isus pe Muntele Măslinilor, iar cartea care rezultă de aici îmi este, de mulți ani, foarte apropiată.

De la Anatole France la Bulgakov, Pilat a fost personaj în multe opere literare. Aș zice, chiar, că portretizarea lui Pilat a fost o adevărată ispită pentru scriitorii spațiului creștin din secolul al XIX-lea încoace, adică de cînd ”ficțiunea istorică” a dobîndit rang însemnat în literatură. Explicația e imediat detectabilă: dintre toți actorii acelei istorii sacre, el se comportă cel mai omenesc. Comportamentul lui Isus este exemplar și dincolo de puterile imediate ale oamenilor – El fixează standardul cel mai înalt. Comportamentul Sinedriului, al lui Ana și Caiafa, este și el destul de neobișnuit datorită combinației de șiretenie politică și de determinare în urmărirea unui plan. În plus, chiar dacă Isus se comportă misterios (dînd misterului cel mai înalt sens), iar Ana și Caiafa se comportă ascuns, și El și ei sîtn pe poziții clare. Pilat este de-a dreptul ambiguu și, de aceea, el este cel mai uman. Vrea și nu știe cum, pentru că nu știe cum, începe să nu mai vrea, se implică, dar vrea să se derobeze și cînd se derobează, vrea totuși să fie clar unora (nu tuturor!) că s-a implicat totuși – ce e mai omenesc decît asta? În unele personificări literare, Pilat este un funcționar rece și calculat. Chiar cinic. În altele, este un om slab, bîntuit de temeri, incapabil de opțiune. Nepăsător ori incapabil să înțeleagă dimensiunea colosală a deciziei sale, ne apare în alte părți. Uneori îl găsim atașat idealului imperial roman, alteori îl găsim ca pe un funcționar care vrea să apuce o pensie bună și liniștită. Sînt și autori care îi dau un rol într-un mare plan divolesc, în confruntarea dintre Cel Viclean și Dumnezeu. Alții, dimpotrivă, îl socotesc unealta lui Dumnezeu – fără Pilat și decizia lui indecisă ”proiectul” Întrupării nu s-ar fi petrecut așa cum s-a petrecut. Chiar dacă putem în continuare specula asupra naturii rolului lui Pilat din Pont, există măcar ceva sigur: cei mai mulți oameni sînt ca Pilat. Puși în fața unei decizii mari, vor alege varianta în care se combină egoismul cu prudența. Caillois, însă, face un pas în plus. El explorează dinamica simțului moral și justițiar în Pilat. Acest simț se afirmă și se repliază de cîteva ori pe parcursul zilei, fie stimulat de inimă, fie descurajat de rațiune. Aparent, Pilat are pe mînă apărarea unei nevinovății. În fapt, el are în față o mare soluție de viață. Comportamentul lui Pilat, cel puțin așa cum ne este redat de Caillois, este identic cu al oricăruia dintre noi în fața ideii creștine. Creștinismul ne oferă o soluție – poate singura. Aceea care ne protejează inocența. Din felurite motive, ezităm.

S-a spus despre ”Pilat din Pont” că este o carte în care Caillois explorează posibilitatea omului de a ieși din logica sacrului, de a se elibera de apăsarea sa onotologică . Pilat are toate datele ca să încerce (poate chiar cu succes) această desprindere. Este suficient de rafinat să știe că adevărul e o problemă complicată și că doar ignoranții spun că-l cunosc. Este suficient de școlit ca să înțeleagă că înțelepciunea e un fel de prudență, că, de pildă, acolo unde se avîntă mintea, inima nu are ce căuta. La finalul cărții, de altfel, Pilat iese foarte bine. Umanitatea îi reușește. Doar că, adaug eu, nu știe ori nu vrea să știe că e și el un om sub marea umbră a Crucii pe care a lăsat-o să se ridice. Are, totuși, o scuză: Iuda îi spusese că, oricum, nu avea de ales – așa era Planul.

Cînd Pilat a ieșit în fața mulțimii și a spus ”Iată, vi-L aduc pe El afară, ca să știți că nu-I găsesc  nici o vină”, și a apărut Isus în mantie purpurie cu o cunună de spini pe frunte, iar apoi Pilat a spus mulțimii ”Iată Omul!” ( Ioan 19, 4-5), de fapt vorbea despre sine. El, Pilat, era omul. Sau, mă rog, Omul. Și el, șieși, nu-și găsea nici o vină. Iar Pilat sînt și eu. Și dumneavoastră.

Te-ar putea interesa și: