Hera: "E oare aceasta treaba slujitorilor Bisericii, sa minta? Musamalizand cazul, inaltii prelati si-au ingaduit sa creada oare ca sunt mai inalti?"

Staretul unui schit din Suceava a fost luat la intrebari de politistii carora li s-a parut ciudat sa vada un barbat in straie monahale cu un prunc de cateva luni in brate. Stire de fapt divers? E copilul meu, iar mama lui e o maicuta, a spus calugarul. O fraza care ascunde o poveste de viata si de credinta, de trairi omenesti si de canoane ale Bisericii.

O poveste nespusa, dar banuita, in care eroi sunt un barbat, o femeie si un copil care inca nu-si da seama ce se intampla in jurul lui. Baietelul are 11 luni. O stie doar pe mama adoptiva care l-a hranit la san, cu dragoste, alaturi de propriul ei copil.

Intr-un fel, e un copil norocos: chiar daca e rodul iubirii carnale - unul din cele trei mari pacate pe care le putea comite cineva care a facut juramantul monahal -, femeia care l-a purtat in pantece i-a dat viata.

Baietelul staretului are deja un frate de lapte, nascut in aceeasi zi cu el, care a avut norocul sa fie luat acasa de parintii lui naturali, oameni sarmani dintr-un sat iesean. Pentru copilul staretului, tatal care venea regulat in vizita, pe furis, era doar un nene cu barba, incarcat cu sacose.

Un nene care plangea cand il vedea si care il strangea in brate parca mai altfel decat toti ceilalti. Acum, copilul staretului si al maicii nu mai e nici la parintii adoptivi, nici cu fratele lui de lapte; e la un asistent maternal. 

Staretul si maicuta s-au aflat intr-o situatie imposibila: i-au jurat credinta lui Dumnezeu, au jurat pentru castitate. Probabil, cu cea mai mare convingere. Ei nu stiu de ce i-a pus Dumnezeu in fata acestei teribile incercari atunci cand le-a dat iubirea unuia fata de celalalt. N-au inteles, dar au stiut ca datoria lor e sa dea viata micutului conceput in cel mai teribil pacat.

Vom vedea ce vom face, Dumnezeu ne va arata calea, isi vor fi spus. Au ales sa ascunda rodul pacatului si sa traiasca cu acest secret greu. Un om nu-i poate judeca. Un tata sau o mama pot intelege ce e in sufletul lor de oameni. O inalta fata bisericeasca poate constata ca ei au gresit si ii poate pedepsi pe aceasta lume, potrivit acestor canoane.

Pana aici, povestea tine de suflet, de credinta, de datorie, de loialitate, de sentimente, de porniri si de infranari. Ceea ce a urmat tine insa de ceva urat. Puse in fata unei asemenea grozavii, inalte fete bisericesti au ales sa ocoleasca adevarul, agresiv, securistic, sperand ca acesta nu va fi aflat. S-au grabit sa nege ca parintii micutului sunt monahi ai Bisericii Ortodoxe.

S-au lepadat de ei. L-au inlocuit pe staret, retroactiv, de la conducerea schitului. I-au amenintat pe ziaristi, care isi faceau treaba, aceea de a informa. I-au acuzat ca terfelesc numele Bisericii stramosesti. E oare aceasta treaba slujitorilor Domnului, sa minta?

Musamalizand cazul, inaltii prelati si-au ingaduit sa creada oare ca sunt mai inalti? Cred ei ca, orice-ar face, se confunda cu Biserica? Nu e asta trufie? Nu e oare mai grav pentru imaginea Bisericii sa minti si sa fii prins cu minciuna, mai ales cand se prezuma ca spui adevarul?

Aici cred eu ca se strica imaginea Bisericii. In rest, e socoteala prea sfintiilor lor cu Dumnezeu daca porunca a noua („Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau”) are sau nu asterisc in cazul capilor Bisericii. Of, nu vreau sa ma gandesc ce secrete cu adevarat teribile se afla in dosarele Securitatii pe care aceleasi inalte fete bisericesti nu vor sa le vada deschise.