Germania a votat furia. România încă o acumulează. Până la ce scor?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Am aflat duminica aceasta că furia poate ajunge la 44%. Atât a obținut AfD în alegerile din Saxonia - Anhalt. Un partid considerat ani întregi nefrecventabil de establishmentul politic german a ajuns să câștige detașat alegerile într-un land în care CDU a guvernat mai bine de două decenii.

44%. E adevărat că nu a obținut majoritatea, dar cifra este șocantă și spune destul de multe.

Cifra aceasta ar trebui să fie privită cu foarte mare atenție și îngrijorare și la București.

Nu pentru că Germania este România. Nu este. Nu pentru că AfD este AUR. Nu este. Și nici pentru că problemele celor două societăți sunt identice. Nici o legătură.

Ci pentru că furia alegătorilor seamănă peste tot.

Ea începe aproape întotdeauna la fel: cu neîncredere. Continuă cu dezamăgire. Apoi vine sentimentul că cei care conduc nu mai aud, nu mai văd și, mai ales, nu mai înțeleg ce se întâmplă în viața oamenilor.

Iar într-o zi vine votul.

Germania a primit nota de plată

AfD a luat peste 44% într-un land german. CDU, partidul cancelarului Friedrich Merz, aproximativ 18,5%.

În 2021, CDU obținuse acolo peste 37%.

Nu cred că asemenea modificări/deplasări electorale majore pot fi explicate doar prin eternele comentarii: extremism, populism, propagandă, rețele sociale, rușii, etc.

Poți să numești alegătorul extremist. Poți să-l numești manipulat. Poți să spui că nu înțelege geopolitica. Poți să-i explici de dimineața până seara că votează greșit.

Dar la sfârșitul zilei există o mică problemă: el e cel care votează.

Iar dacă milioane de oameni ajung să voteze împotriva sistemului politic tradițional, poate că înainte să-i certăm, ar trebui să ne întrebăm de ce o fac.

Ce se întâmplă într-o societate atunci când partidele tradiționale nu mai reușesc să ofere încredere, prosperitate, stabilitate sau măcar măcar sentimentul că dețin controlul?

Iată că Germania începe să ne ofere răspunsul.

România încă acumulează

La noi, deocamdată, furia nu s-a descărcat. Încă se adună.

România a ajuns la incredibila performanță de a sta peste 120 de zile fără un Guvern cu puteri depline. Patru luni…

Guvernul Bolojan a fost demis pe 5 mai. De atunci am avut desemnări, retrageri, un guvern respins în Parlament, consultări, negocieri, vacanță parlamentară, declarații și din nou negocieri.

Avem un președinte cu mulți consilieri, avem un Parlament, avem partide, avem sute de parlamentari, conduceri de partide, consilieri, secretari de stat, instituții și o administrație uriașă.

Doar Guvern cu puteri depline nu reușim să avem.

Și, unii dintre noi, aproape că ne-am obișnuit cu asta, ba chiar facem și glume.

Cine conduce România?

Românii se trezesc dimineața, merg la serviciu, își plătesc facturile, ratele, taxele.

Companiile trebuie să ia decizii.

Investitorii trebuie să știe ce urmează. Iată, unii deja renunță să mai rămână aici și anunță că vor pleca, alții nu mai vin deloc.

Primarii au proiecte.

România are încă bani europeni de atras, investiții de făcut, reforme de negociat, un deficit de controlat și o economie care nu poate fi pusă pe pauză până când politicienii se hotărăsc cine cu cine poate sta la aceeași masă.

Statul însă pare că poate aștepta.

Peste 120 de zile.

Și atunci apare întrebarea pe care cred că ar trebui să ne-o punem foarte serios: cât mai poate suporta România? Nu instituțional, oamenii.

Furia nu apare în sondaje peste noapte

Una dintre marile greșeli ale partidelor tradiționale este că privesc sondajele ca pe niște fotografii.

PSD are X.

AUR are Y.

PNL are Z.

USR are atât.

Și începe aritmetica.

Dacă noi luăm 18 și ceilalți 14 și mai adăugăm încă 7, facem majoritatea.

Numai că oamenii nu sunt procente într-un Excel.

Între două sondaje se întâmplă viața

Mai vine o factură, prețurile cresc continuu, mai apare o taxă, mai dispare o facilitate.

Mai auzi un politician explicându-ți de ce trebuie să faci tu sacrificii.

Mai vezi o instituție care nu funcționează.

Mai vezi un reținut de DNA pentru corupție.

Mai vezi un privilegiu pe care nimeni nu-l taie - aș putea dau mii de exemple de acest fel chiar de la domnii si doamnele care vorbesc continuu de reformă. Și se mai adaugă puțină furie. Un procent. Încă unul. Încă două.

Până într-o duminică.

Și atunci toată lumea este surprinsă.

Au venit alegerile și establishmentul politic descoperă stupefiat că partidul pe care îl consideră nefrecventabil are 30%.

Sau 35%.

Sau 40%.

Sau, iată, chiar 44%.

Și începe analiza, comentariile prin studiourile de știri

Cine a radicalizat electoratul?

Cine l-a manipulat?

Cine a făcut propaganda?

TikTok?

Facebook?

Rusia?

Sigur că toate acestea trebuie analizate acolo unde există dovezi.

Dar mai există o întrebare, mult mai simplă, pe care partidele tradiționale evită aproape întotdeauna să și-o pună: dar noi ce am făcut ca oamenii aceștia să ajungă acolo?

România are toate ingredientele

Avem neîncredere în instituții.

Avem frustrare economică.

Avem sentimentul că sacrificiile sunt distribuite inegal.

Avem o ruptură tot mai mare între discursul politic și viața reală.

Avem partide tradiționale care pierd electorat și partide anti-sistem care cresc.

Iar peste toate acestea avem acum o țară care stă de mai bine de patru luni fără un guvern cu puteri depline.

Și continuăm să discutăm despre combinații politice.

Cine cu cine. Cine premier. Cine la ministere.

Cine acceptă pe cine. Cine exclude pe cine.

Poate că întrebarea ar trebui schimbată. Cine mai guvernează pentru români???

Germania tocmai ne-a trimis o fotografie din viitor

Nu știu cât va lua AUR la următoarele alegeri.

20%? 30%? 35%? 40%?

Nimeni nu știe, iar sondajele au dat niște rateuri că nu prea mai știi ce să zici despre datele lor.

Dar știu altceva.

Dacă partidele tradiționale cred că pot continua să țină sub control nemulțumirea oamenilor prin postări, explicații, alianțe de conjunctură și etichete puse adversarilor, ar trebui să privească atent spre Germania.

Acolo furia a ajuns la urne.

Și a fost măsurată: 44%.

În România, furia încă se acumulează.

După taxe, scumpiri, austeritate, privilegii, instituții care nu funcționează și acum 125 de zile fără un Guvern cu puteri depline, întrebarea nu mai este dacă există nemulțumire.

Întrebarea este cât de mare a devenit.

Și mai ales: până la ce scor trebuie să ajungă furia românilor ca partidele care au condus România să înceapă, în sfârșit, să le fie frică de propriul electorat?