Iranul este arătat cu degetul, în spatele Hamas şi al Jihadului Islamic, în Gaza şi în spatele Hezbollah în Liban. Bombardamentele au loc în Fâşia Gaza, dar reverberează în Iran.

Iranul şiit se dezvăluie cu adevărat o putere regională, în pofida antipatiei arabe sunnite din jur. Un Iran care nu mai poate fi ignorat, un Iran despre care preşedintele american ales Barak Obama a spus că este o ameninţare serioasă la adresa securităţii, dar un Iran cu care nu se poate tranşa prin forţa armelor. Conflictul din Gaza dezvăluie însă republica islamică deopotrivă vulnerabilă şi puternică.

Pe de-o parte, Iranul a preluat problema palestiniană de la ţările arabe. Este singura ţară de unde a venit ajutor concret, în arme, bani şi antrenamente pentru militanţi din Hamas şi Jihadul Islamic Palestinian. Spre deosebire de statele arabe care, după stingerea panarabismului, au împins preocuparea pentru situaţia palestinienilor şi întoarcerea refugiaţilor, undeva, într-un colţ de discurs gol.

Reacţie determinată inclusiv de prezenţa numeroşilor refugiaţi palestinieni în diverse ţări arabe, care nu de puţine ori au fost sursă de probleme.

Ambiguitate arabă

Nimeni nu uită, de exemplu, în Iordania revolta palestiniană din 1970, care a ameninţat serios guvernul irodanian. Iordania, un stat cu o economie slabă şi un număr mare de palestinieni pe teritoriul său, e dependentă de SUA, Europa şi Israel, cu care de altfel are o lungă relaţie, dovedită benefică.

Aşadar, ofensiva israeliană asupra Hamas nu poate fi decât în interesul guvernului iordanian, mereu temător de sentimente militante în rândul populaţiei palestiniene şi ameninţat de puternica Frăţie Musulmană iordaniană. Aşa se explică şi faptul că în 1999 Iordania a expulzat gruparea Hamas de pe teritoriul său.

În Liban, nimeni nu uită că războiul civil din 1974 a pornit din nemulţumirea faţă de prezenţa sutelor de mii de refugiaţi palestinieni deveniţi tot mai vocali, mai militanţi şi mai prezenţi politic. Manifestaţiile de multe ori violente din ţările arabe împotriva ofensivei israeliene din Gaza nu îşi găsesc corespondent în atitudinea guvernelor.

În 1953, Arafat le trimitea liderilor egipteni un text scris dramatic cu sânge „Nu uitaţi de palestinieni!“. Dar înflăcărarea pentru cauza palestiniană s-a stins. Mai în glumă mai în serios, chiar palestinienii recunosc că ceilalţi arabi nu prea mai vor să audă de ei. „Noi, palestinienii, unde mergem aducem probleme“, îmi spunea Gazi Safwat, un jurnalist palestinian din Gaza.

În general, guvernele arabe nu au de ce să susţină Hamas, pentru că ele însele, majoritatea regimuri nedemocratice, au probleme interne cu mişcări similare Hamas, cu ideologie islamistă şi program social. Teologul şi filosoful iranian Abdolkarim Soroush a numit această ideologie marxism islamic.

Saudiţii nu mai vor Hamas

De cele mai multe ori, în discursul public al guvernelor arabe este evidentă diferenţa făcută între cauza palestiniană şi Hamas. Una este menţionată fără cealaltă. Până şi atitudinea faţă de Israel este mai moderată. Unul dintre cândva marii duşmani ai Israelului, Arabia Saudită, a propus Israelului în 2002 un plan de pace pentru teritoriile palestiniene. Israelul a răspuns negativ, dar comunicarea a fost o premieră. Stat sunnit fundamentalist, Arabia Saudită are şi a avut o politică de susţinere pentru diverse mişcări militante salafite şi wahabbite din Orientul Mijlociu până în Afganistan şi Pakistan.

Iniţial, Rhyadul a susţinut şi Hamas, dar legăturile dezvăluite dintre saudiţi şi al-Qaida i-au determinat pe saudiţi să fie precauţi şi să adopte un discurs mai moderat, cu efect acordul de pace din 2002 care este în opoziţie clară cu ideologia Hamas de distrugere a statului Israel. Şi bogatele state din Golf au închis robinetul de fonduri pentru Hamas, după ce s-a descoperit că prin băncile lor ajungeau fonduri la mişcarea palestiniană, iar afacerile cu SUA şi Europa ar fi fost în pericol.

Egiptul - un mediator obosit

Negocierile israeliano-palestiniene au trecut mai mereu prin Cairo, la fel cele dintre Fatah şi Hamas. Şi acum, toţi ochii sunt spre Cairo, dar mesajul de acolo nu e încurajator pentru militanţi. Preşedintele egiptean, Hosni Mubarak, nu s-a ferit să atace dur Hamas.

De înţeles, de vreme ce conducerea egipteană este permanent ameninţată de mişcări interne militante ca Frăţia Musulmană, din care, de altfel, a provenit iniţial Hamas, şi care aşteaptă pregătită, în curând, schimbul de putere la Cairo.

Frăţia Musulmană se bucură de o mare popularitate, cu un mesaj populist, social, asimilat perfect de clasele inferioare nemulţumite de situaţia economică. Aşadar, un Hamas puternic în Gaza nu poate crea decât un efect de domino, cu posibile prăbuşiri în Egipt prin Frăţia Musulmană.

Damascul, la răscruce

E adevărat că guvernul de la Damasc îl adăposteşte pe Khaled Meshal, liderul Hamas, dar asta nu înseamnă că şi susţine sută la sută mişcarea. Din aceleaşi motive ca şi Egiptul - tensiunile interne cauzate de mişcări islamiste. Bashar al-Assad este departe de a fi mâna forte care a strivit orice opoziţie, ca tatăl său Hafez. Siria este probabil în poziţia cea mai complicată acum, în negocieri cu Israelul, cu perpetua acuzaţie de interferenţă în Liban prin sprijinirea Hezbollah, cu acuzaţia neştearsă de a-l fi asasinat pe premierul libanez Rafiq Hariri, cu suspiciuni că ar dori arme nucleare, cu parteneriatul cu Iranul cel demonizat de comunitatea internaţională şi de celelalte ţări arabe. Acum, Damascul încearcă să iasă din izolare şi, în acelaşi timp, se foloseşte în negocieri de legăturile cu Hezbollah, Hamas şi Jihadul Islamic. Dar sprijinul sirian concret a fost dovedit doar în cazul Hezbollahului libanez. Siria încearcă acum să exploateze situaţia creată de ofensiva israeliană din Gaza, care face şi mai necesar pentru Israel să obţină o înţelegere în privinţa înălţimilor Golan.

Ultimul protector - Iranul

Spre deosebire de Hamas, Fatah are susţinere din partea statelor arabe, mai ales datorită discursului său moderat. Aşadar, în tabăra Hamas rămân la prima vedere doar Iranul şi mişcarea libaneză Hezbollah. Dar sprijinul este condiţionat de circumstanţe interne. În Iran, imediat ce a început ofensiva israeliană, nu mai puţin de 70.000 de voluntari au fost gata să meargă în Gaza să lupte. Dar liderul suprem, ayatollahul Khamenei, le-a interzis să iasă din ţară.

Un Hamas puternic este o extensie a puterii iraniene, dar liderii iranieni sunt şi ei într-o poziţie delicată. Cel mai vocal apărător al cauzei palestiniene, preşedintele Mahmud Ahmadinejad, vrea un nou mandat şi se pregăteşte pentru alegeri dificile, anul acesta, marcate de nemulţumirea populaţiei faţă de o situaţie economică tot mai precară. O preocupare evidentă pentru cauza Hamas poate distrage temporar atenţia de la probleme interne, dar nu face uitat şomajul ridicat şi inflaţia, atunci când va fi timpul pentru vot.

Dacă criza din Gaza se extinde, spun analiştii arabi, spre Liban, spre Hezbollahul susţinut de Teheran, acest lucru poate întări poziţia Iranului ca putere regională, îi poate oferi mai mulţi aşi în mânecă în negocieri cu Occidentul, inclusiv în chestiunea programului său nuclear. Dar în acelaşi timp, ar accentua deja uriaşa antipatie a statelor arabe sunnite şi chiar determina o reacţie dură.

Deocamdată, Teheranul, în pofida discursului oficial, nu a dat semn că ar dori o escaladare şi răspândire a crizei. La rândul său, mişcarea Hezbollah nu pare dornică de acţiune, ca să rupă armata israeliană pe două fronturi, pentru că se pregăteşte de alegeri în iunie şi vrea să-şi consolideze imaginea de partid politic, nu de mişcare militantă.