Gheorghe Tătărescu a fost o personalitate politică controversată. Tranziţia de la „omul Regelui” Carol al II-lea la „tovarăşul de drum” al comuniştilor reprezintă o dovadă elocventă a oportunismului de care a dat dovadă de-a lungul carierei sale

Totuşi, istoria a fost capricioasă în deceniile trei şi patru ale secolului XX. România a experimentat mai multe regimuri politice - democraţie anemică, regim de autoritate monarhică, totalitarism de dreapta, dictatură militară, totalitarism de stânga. Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să aleagă de mai multe ori, de fiecare dată fiind obligat să justifice deciziile trecutului.

Pionul Regelui Carol II

Deputat liberal imediat după Marele Război, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, ambasador în Franţa, preşedinte al Consiliului de Miniştri, acesta a fost unul dintre principalii pioni ai Regelui Carol al II-lea în tentativa de a slăbi mecanismele fragile ale democraţiei româneşti. Colaborarea sa în Guvernul Petru Groza – ministru de externe şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri – nu are acelaşi impact, Tătărescu încercând în cei doi ani şi jumătate de ministeriat să întârzie pe cât posibil sovietizarea Ministerului de Externe. Comuniştii erau conştienţi de faptul că asocierea cu Tătărescu avea să pună unele probleme de imagine, însă aceştia „nu făceau politică după consideraţiuni personale (...) Tătărescu ne poate înlesni o guvernare mai productivă şi aplicarea punctelor noastre în mare măsură.”

Activitatea guvernului Petru Groza, atacată

Experienţa şi relaţiile fostului premier erau de folos. Era importantă şi iluzia consensului, al „frontului larg democratic” necesar pentru a masca operaţiunea de cucerire treptată a puterii. De asemenea, orice ruptură în zona de opoziţie era binevenită ( pe 23 februarie 1945 s-a desprins şi din Partidul Naţional-Ţărănesc o mică facţiune condusă de Anton Alexandrescu ). P.C.R. s-a folosit de serviciile ministrului de externe până în 1947, imediat după semnarea Tratatului de Pace la 10 februarie ( Gh. Tătărescu a fost şeful delegaţiei române la Conferinţa de la Paris ) începând procesul de despărţire graduală de gruparea tătăresciană.

Primul pas este votarea legii oficiilor industriale în mai 1947, proiect ce viza „să controleze toate circuitele economice, de la materii prime, la producţie şi la distribuţie.” Adversarii au considerat pe bună dreptate că este primul pas pe drumul naţionalizării. În aceeaşi perioadă, pe 24 mai, Tătărescu prezintă un memoriu membrilor Guvernului şi liderilor partidelor, în care atacă activitatea Guvernului P. Groza şi atrage atenţia asupra politicilor greşite care duc la accentuarea nemulţumirilor populare.

Un regim menţinut prin forţă şi teroare

Ministrul observă cum „se ridică împotriva guvernului un val de nemulţumire, care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp începe să ia proporţii îngrijorătoare.” Motivele acestei situaţii dificile sunt „rezultatele negative ale întregii noastre politici economice (...) care au creat, mai ales pentru anumite categorii sociale, adevărate stări de exasperare.” Apoi, „excesul arestărilor preventive (...) creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legende după care nu am fi decât un regim care se menţine prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic.”

Proprietarii, ameninţaţi de excesele regimului

De asemenea, „regimul achiziţiilor (...) continuă cu toate abuzurile şi excesele sale, menţinând mobilizate nu numai urile victimelor, ci şi a celorlalte categorii de proprietari ameninţaţi cu rigorile şi excesele acestui regim.” Memoriul abordează şi problema „imixtiunii tot mai vexatorii şi de cele mai multe ori incompetente a statului în programul general economic” care dă „impresia că se urmăreşte o acţiune de etatizare lentă, dar neîntreruptă.” Documentul a fost primit cu sentimente contradictorii în Partidul Liberal tătărescian. Unii l-au considerat un „act istoric”, exprimându-şi solidaritatea cu poziţia liderului, alţii – cei din grupul condus de Paul Bejan, favorabil unei colaborări fără controverse ideologice cu Partidul Comunist – considerând că „acţiunea nu era oportună.” Se apropia momentul debarcării lui Tătărescu din Guvern, iar ocazia a venit odată cu procesul şefilor Partidului Naţional-Ţărănesc.

Demascarea grupării Tătărescu

Decizia de „demascare” fusese luată încă din 11 octombrie 1947, la şedinţa Biroului Politic. Aici s-a constatat că „gruparea Tătărescu, în special ministrul de Externe Tătărescu şi cel al Finanţelor Alexandrini, prin poziţia lor atât în politica externă, cât şi cea internă, au devenit în ultimul timp un pericol serios.” Astfel că Biroul Politic „consideră necesară începerea campaniei de demascare a acestei grupări, campanie care să ducă în timpul cel mai scurt la eliminarea ei din guvern.” Pentru reuşita campaniei „va trebui mobilizată întreaga presă şi toate mijloacele de propagandă de masă pentru demascarea grupării Tătărescu în toate direcţiile de activitate.

Trădătorii din minister

Campania va trebui să înceapă odată cu procesul PNŢ (...) în această acţiune să participe în comun cele 5 partide din B.P.D. şi C.G.M., iar în guvern să desfăşoare activitate în această direcţie toţi miniştrii comunişti, social-democraţi şi ai Frontului Plugarilor.” La începutul lunii noiembrie au început să apară materiale împotriva ministrului de externe. Tema principală era existenţa „cuibului de spioni şi trădători” din minister - cei 7 înalţi funcţionari de la Externe judecaţi în lotul naţional-ţărănist. Presa procomunistă se întreabă retoric dacă „cei şapte reprezintă cazuri izolate? (...) Ministerul acesta în care cine vrea scoate orice document vrea, transmite prin cifru ce vrea şi foloseşte pe cine vrea, Ministerul acesta are conducători?”

Ministerul de Finanţe, găsit „putred”

Văzută ca o „citadelă a complotului reacţionar”, comuniştii cer şi ei „extirparea putregaiului de la Externe.” Este găsit „putred” şi Ministerul de Finanţe, care promovează o „politică antidemocrată (...) protectoare a marilor traficanţi de medalii – politică inflaţionistă, sabotoare a echilibrării bugetare şi a eforturilor de refacere economică a ţării.” Realizând „proporţiile unei adevărate ofensive politice” în desfăşurare, Gh. Tătărescu îi trimite o scrisoare preşedintelui Consiliului de Miniştri, în care îi atrage atenţia că este necesară o „reexaminare a tuturor problemelor de politică externă care au fost obiectul campaniei presei oficioase (...) de rezultatele acestei reexaminări şi a întregii acţiuni de clarificare depinde rămânerea mea mai departe în capul Ministerului Afacerilor Străine.”

I se apropia sfârşitul

Aparent, Tătărescu nu era conştient de faptul că acesta era sfârşitul, aici se încheia experienţa sa ca „tovarăş de drum.” Următorul pas a fost făcut în Parlament. Comisia de politică externă din Camera Deputaţilor a luat în discuţie activitatea ministerului condus de Tătărescu. Concluziile prezentate în faţa plenului erau evident defavorabile titularului ministerului. Se acuza faptul că „servicii din cele mai importante ale Ministerului Afacerilor Externe (...) au predat documente secrete spionilor din serviciul unor ţări străine şi îndeosebi al imperialismului american.” Şeful diplomaţiei „a menţinut luni de zile în serviciu şi salarizare funcţionari arestaţi de organele de stat pentru spionaj”, iar în funcţiile importante din minister şi din străinătate a păstrat „elemente colaboraţioniste şi antidemocrate, care au adus prejudicii grave intereselor noastre naţionale.”

Liberalii ,,s-au dat” loviţi

Cum era de aşteptat, Parlamentul a votat în aceeaşi zi o moţiune de neîncredere, cu 187 de voturi din 192. Liberalii prezenţi la şedinţă – Gh. Tătărescu nu a venit, invocând probleme de sănătate – au „protestat cu toată tăria” împotriva unui act care nu a respectat „cele mai elementare reguli de procedură parlamentară.” A doua zi, pe 6 noiembrie, Comitetul Executiv al Partidului şi miniştrii P.N.L. se adună în locuinţa fostului ministru de externe pentru a discuta atitudinea potrivită. După o scurtă discuţie se decide retragerea tuturor din Guvern.

Ana Pauker, prima femeie ministru

În locul său va fi numită Ana Pauker, prima femeie ministru de externe. Tonul combativ avea să se domolească peste câteva zile. Pe 11 noiembrie, Petre Bejan citeşte în plenul Camerei Deputaţilor o declaraţie a liberalilor tătărescieni, care înţeleg să dea „cel mai larg sprijin guvernului, emanaţie a B.P.D.-ului, în sforţările sale pentru redresarea economică şi financiară, politică şi socială a ţării, colaborând la toate legile şi la toate măsurile având drept scop salvgardarea intereselor superioare ale ţării în cadrul Platformei-Program.” Nefiind dispus la un nou compromis, Gheorghe Tătărescu îi trimite o scrisoare preşedintelui Sfatului Parlamentar Liberal, Petre Bejan. În scrisoarea din 3 decembrie anunţă că se retrage „din postul de răspundere care mi-a fost încredinţat de congresul general din iulie 1945 (...) pentru a înlătura orice piedică în calea menţinerii unităţii partidului nostru şi pentru a-i asigura completa libertate în acţiunea de reorganizare începută.” În şedinţa Sfatului Parlamentar din 9 decembrie este aleasă conducerea Comitetului de conducere, în frunte cu Petre Bejan. Moţiunea adoptată la acea întrunire clarifica şi poziţia Partidului Liberal. Memoriul din 24 mai „nu este expresia voinţei şi liniei politice a PN.L., deoarece partidul nu a colaborat la el şi n-a fost pus în situaţia de a-l studia şi a se pronunţa asupra lui în cunoştinţă de cauză.” Pe plan extern rămâne fidel prieteniei şi colaborării strânse cu Uniunea Sovietică şi cu „statele democrate prietene din sud-estul european.”

Omul lui Carol al II-lea, după gratii

În ceea ce priveşte politica internă, obiectivul este continuarea luptei politice comune „alături de celelalte partide democrate pentru propăşirea şi democratizarea ţării.” P.N.L.-Bejan va participa la alegerile din 28 martie 1948, obţinând şapte mandate parlamentare. Acest detaliu nu a mai contat în mai 1950, liderii Partidului, alături de Gheorghe Tătărescu şi alţi fruntaşi ai liberalilor brătienişti, fiind arestaţi şi închişi în diferite închisori din ţară, în special la Sighet.