Supravieţuitorii revoltei anticomuniste îşi cară amintirile ca pe o povară.
În ’89, decreţeii aveau cel mult 22 de ani şi, chiar din primele zile ale Revoluţiei, cu sau fără voie de la părinţi, au ieşit cu miile să-şi ceară libertatea, să dea şi ei un brânci comunismului. Ca să nu mai facă teme la lumina lumânării, să doarmă în bucătărie pentru că în dormitoare era prea frig şi să stea nopţile la cozi pentru un chil de lapte. Unii au plătit cu viaţa pentru îndrăzneala asta, alţii plătesc cu coşmaruri.
Copii la Jilava Bucureşti. Era pe 21 decembrie când Nicoleta Matei şi fratele ei, Petrişor, au fost luaţi de mână de tatăl lor şi s-au amestecat în coloana de manifestanţi de la Universitate. Şi-a zis omul că, dacă sunt copii printre manifestanţi, nimeni nu va îndrăzni să le facă vreun rău, nici atât să deschidă focul. „Eu aveam 14 ani, fratele meu 12, dar erau şi copii mai mici decât noi“, spune Nicoleta, acum în vârstă de 32 de ani. E doar o mână de om şi un tremur îi cuprinde tot trupul când îşi începe povestea. Spune că i se întâmplă asta de fiecare dată când vorbeşte despre ce-a păţit la Revoluţie. „Ne pregăteam de Crăciun, făceam curăţenie şi aflaserăm ce fusese la Timişoara, că ascultam Europa Liberă seara, cu tata. Nu ne gândeam decât că vrem să se schimbe viaţa pe care-o duceam“, asta i-a scos din casă în ziua aia, împotriva voinţei mamei. „De spaimă, era să leşin“ Când convoiul de manifestanţi a ajuns în zona Unirii, mai mulţi soldaţi i-au luat pe sus. „Ne-au dus la Circa 14 Miliţie, cu arma la spate - şi-acum visăm noaptea asta - ne-au băgat într-un garaj, cu faţa la perete şi mâinile sus şi lângă noi îi băteau pe unii. Pe unul de 30-35 de ani l-au bătut până l-au terminat şi-i aruncau apă în cap ca să-l aducă în simţiri. De spaimă, era să leşin, dar mă susţineau, ca să stau în picioare, tata de-o mână şi un alt om de cealaltă“, retrăieşte Nicoleta starea pe care i-au creat-o miliţienii. I-au dus apoi la Miliţia Capitalei, pe la 12.00-1.00 noaptea, unde iarăşi i-au bătut, inclusiv pe copii. „De ce aţi ieşit în stradă? Vreţi democraţie? Libertate?“, îi interogau zeloşii miliţieni. După o oră şi ceva, spune Nicoleta, i-au legat cu sfori la mâini, i-au urcat în altă dubă şi i-a dus la Jilava.
„Nu ne spuneau unde ne duc şi ne dădeau cu bâtele în cap, ca să nu privim în jur. Era, la poarta penitenciarului, coadă de dube. Se crăpa de ziuă, era rece, şi erai conştient că vei muri“, tremură Nicoleta. Corecţie comunistă Pe Petrişor l-au despărţit de ei, iar Nicoleta a fost dusă în celula 89. Apoi toţi copiii arestaţi au fost duşi înapoi la Miliţia Capitalei. „Ne-au pus să spălăm WC-uri, mese, podele, iar eu nu mă gândeam decât că tata va muri. Apoi a stat o vreme pe o băncuţă, Petrişor dormea cu capul pe picioarele ei şi, din când în când, ridica privirea: „O să ne omoare, nana, o să ne omoare...“. Pe 22 decembrie, tatăl lor fusese eliberat şi s-a dus acasă. Victorie, victorie... dar unde-s copiii? Nicoleta fusese dusă la o şcoală de corecţie. „Am spălat un morman de fecale şi şapte căzi de rufe, haine, pături de armată, aveam răni pe mâini. Iar «mama gabor», o femeie cu faţă de nazistă, ne punea în genunchi să ne cerem iertare de la Ceauşescu că am ieşit în stradă. Alta mi-a turnat ulei în cap, ca să-mi facă rău, că n-aveam păduchi“. Au vrut s-o trimită la Şcoala Mare de Corecţie de la Bacău, pe motiv că e prostituată şi fratele ei - infractor, iar despre un alt băiat a aflat că fusese violat. Dosarele lor erau aproape făcute. Pe 23 decembrie, deodată, toată lumea se purta frumos cu copiii, i-au lăsat să-şi sune părinţii să vină să-i ia. „Când ne-au dat hainele înapoi, în subsol, ne-au ameninţat că, dacă spunem ce am păţit, ne vor urmări toată viaţa, «de mâna noastră o să muriţi», aşa ne-au zis“. Pe drum spre casă au întâlnit un bătrân care i-a părut straniu Nicoletei. „A îngenuncheat în faţa noastră şi i-a spus mamei: «Tu, ca mamă, spală rănile copiilor tăi cu mâna ta, pentru că ei au adus libertatea!». A fost de parcă m-am întâlnit cu Dumnezeu“. TATĂ ŞI FIU 13 gloanţe Cătălin Giurcanu nu mai credea nimic din ce i se spunea la televizor despre meritele comunismului, avea 16 ani şi jumătate şi pricepea şi el atâta lucru. Când a auzit că mitingul lui Ceauşescu de la CC s-a terminat prost, voia să vadă cu ochii lui că aşa e. A plecat pe jos din Drumul Taberei, spune el, şi la 21.00 era la Universitate. A doua zi, pe 22 decembrie, a ieşit din nou în stradă şi a prins momentul în care dictatorul şi-a luat zborul cu elicopterul. Nu dă detalii despre ce a făcut sau păţit el, altceva l-a zdruncinat atunci: „Părinţii mi-au dat voie să ies la Revoluţie. Dar, pe 23 decembrie, tata a ieşit să mă caute şi a fost împuşcat. L-am văzut pe caldarâm, 13 gloanţe primise. Avea o lumânare aprinsă“. PREŢUL REVOLTEI „La Miliţie, ne-au bătut cu ce au nimerit“ Mulţi tineri care au făcut cunoştinţă, în timpul evenimentelor din decembrie ’89, cu metodele de represiune ale regimului comunist nu intră în amănunte când povestesc despre acele zile şi nopţi. Ţin în ei amintirile alea ca pe un monstru pe care nu-ndrăznesc să-l trezească din adormire nu de frică, ci pentru că le-ar lua multe zile ca să-l potolească din nou. Un alt bucureştean participant la Revoluţie, Jean Neacşu (acum în vârstă de 37 de ani), spune despre „trecerea“ sa şi a prietenilor lui pe la sediul central al Miliţiei Bucureşti o singură propoziţie: „Ne-au bătut cu ce-au nimerit“. El avea 19 ani şi jumătate atunci şi ieşise cu tatăl său în Piaţa Universităţii, pe 21 decembrie. La librăria din pasaj, cineva dăduse foc cărţilor cu Ceauşescu şi, în îmbulzeala creată, Jean a reuşit să plece de lângă tatăl său. „Ştiam la ce particip, eram destul de mare şi înţelesesem ce făceau comuniştii în România. Din motivul ăsta am şi vrut să fug din ţară cu o lună înainte de Revoluţie, dar m-au întors de la graniţa cu Ungaria“, explică Jean motivele care l-au făcut să iasă în stradă în ’89. „Am crezut că nu mai scăpăm cu viaţă“ La Universitate se ridicau baricadele, autorităţile le spărgeau cu TAB-urile, şi-au făcut apariţia miliţia şi gărzile patriotice, iar când în rafala de gloanţe ce se pornise un om a murit chiar lângă el, Jean a luat-o la fugă, cu alţi vreo 200 de oameni. Forţele „de ordine“ au prins câţiva demonstranţi, l-au prins şi pe el, şi au ajuns la Miliţia Capitalei: „Ne-au bătut cu ce au nimerit, 4-5 inşi de om. La un moment dat, eu am căzut“, sintetizează Jean Neacşu „tratamentul“ care i s-a aplicat înainte să fie urcaţi în dube şi „exportaţi“ la Jilava. Era vânăt din cap până-n picioare, plin de contuzii şi cu un cucui, la ceafă, cât pumnul. Dube şi sânge Mai era un ceas şi începea să se crape de ziuă, iar cei reţinuţi îşi pregăteau spinările pentru o nouă tăbăceală în temutul penitenciar. Când colo, li s-au pus câteva întrebări, au fost duşi la infirmerie, li s-a dat de mâncare şi după- amiază i-au eliberat, ducându-i la marginea Bucureştiului „în nişte dube cu pereţii plini de sânge, parcă erau maşini de carmangerie“. Ceauşescu îşi luase deja zborul de pe clădirea Comitetului Central. Acasă, Jean a aflat că pe 22 decembrie sora lui mai mică plecase să-l caute prin oraş. Abia după ce i s-a potolit sângele prin vene, Jean Neacşu a putut să se bucure că e acasă: „Am crezut că nu mai scăpăm cu viaţă“.
Recomandările noastre
