Cu ocazia publicării volumului "Întâlnire cu un necunoscut", Gabriel Liiceanu a acordat un interviu "Evenimentului zilei", în care a vorbit despre modul analogic de lectură, despre dislocarea socială pe care o trăiesc politicienii cu ajutorul televiziunilor şi despre aruncarea în deriziune a tuturor formelor de guvernare. Filosoful a invocat şi necesitatea lustraţiei, în contextul în care, nepracticând-o la timp, România a importat corupţia pe toate planurile.

Cât despre posturile de televiziune, Gabriel Liiceanu declară că nu mai urmăreşte niciunul autohton deoarece "sunt tendenţioase, dezinformează sau cultivă în mod sistematic ura". Filosoful pune totodată punctul pe problemele sistemului educaţional din România, subliniind pericolul "ca spiritul noilor generaţii să rămână necultivat".

Despre noua sa carte, Liiceanu spune că prin intermediul ei îşi doreşte să comunice cu cât mai mulţi oameni. Nu uită să menţioneze dificultatea îmblânzirii cuvintelor şi faptul că "a face filosofie înseamnă să vezi sensuri acolo unde ceilalţi nu văd decât fapte".

EVZ: Vă menţineţi pe linia literaturii egotiste. Ce condiţii ale acestei specii îi conferă relevanţa?
Gabriel Liiceanu
: Faptul că sfârşeşte prin a-l avea în vedere pe celălalt. Aparent, într-un jurnal, autorul vorbeşte despre el, dar de fapt cititorul citeşte textul în chip analogic, urmărind ecourile pe care spusele autorului le au în viaţa lui. Dacă n-am reuşit, în timp ce îmi citeaţi cartea, să vă fac să vă gândiţi la dumneavoastră, înseamnă că am scris o carte ratată. Acest paradox al literaturii confesive (cartea despre mine e în fond cartea despre tine) se explică prin aceea că noi suntem în mult mai mare măsură asemănători decât diferiţi. De aceea autorul unui (bun) jurnal îl trimite pe cititor la o întâlnire cu el însuşi.

Aveţi un întreg bestiar în "Întâlnire cu un necunoscut". De ce atâtea referinţe zoologice?
Pentru că uneori ajungem să ne înţelegem mai bine pe noi, oamenii, privindu-ne în oglinda altor specii. Când spun, de pildă, că în natură porcii şi girafele au "arealul" lor distinct, "clubul" lor şi că doar în societate ei sunt obligaţi să meargă împreună pe stradă şi în autobuz, devine mai limpede cât de nefericiţi suntem în anumite privinţe noi, oamenii, în raport cu animalele.

"Clasa politică (şi mai cu seamă în România) este menajeria societăţii". Puteţi spuneţi mai multe pe această temă? De ce întreaga carte este străbătută de un dezgust faţă de politicieni?
Când un animal este luat din mediul lui natural de existenţă şi expus sistematic privirilor celorlalţi, ceea ce se obţine este fie o grădină zoologică, fie o arenă de circ. Or, la noi, oamenii politici, cu ajutorul televiziunilor, trăiesc acest tip de dislocare socială şi de expunere permanentă. Vrând-nevrând, avândui seară de seară sub ochi, noi ajungem să-i percepem ca pe nişte entităţi expuse la bâlci, la circ sau la grădina zoologică. Iar ei ne ajută să-i vedem astfel: prestaţiile lor publice seamănă perfect cu nişte acrobaţii sau cu nişte maimuţăreli.

Dezgustul faţă de politicieni… Întocmai ca mai sus, aş spune că, la noi, politicienii sunt în mai mare măsură asemănători decât diferiţi. Partidele (diferite) din care fac parte nu mai contează. Ele sunt simple măşti. În spatele lor sunt aceiaşi indivizi, mânaţi cu toţii de interese personale, care se "servesc" unii pe alţii à tour de rôle, care joacă cu toţii un joc al lor, unul care n-are nimic comun cu "jocul" ce poartă numele de "istoria României".

Noi suntem cu toţii prizonierii lor şi ai jocului în care au transformat lucrul teribil de serios numit "democraţia" unei ţări moderne. Dar şi ei sunt propriii lor prizonieri: prizonieri ai jocului democraţiei ale cărui reguli le-au stricat. Au aruncat în deriziune toate categoriile de guvernare şi convieţuire ale societăţilor civilizate: votul (pe care îl fură când pot şi unde pot) nu mai este vot, liberalismul economic (subminat grav de corupţie) nu mai trimite la piaţa liberă, sistemul de legi (aplicat arbitrar şi folosit ca armă politică) nu mai reglementează, ci creează haos, instituţiile de control nu mai controlează, ci participă la corupţie. Etc., etc.

"Patria mică" vi se pare o soluţie existenţială viabilă?
"Patria mică", în cartea mea, este o variantă de repliere a individului în faţa unei situaţii oficiale dezastruoase, pe care el simte că nu o poate controla şi domina. Ea apare ca soluţie de restrişte atunci când începi să simţi că "ţi s-a furat patria", patria mare, şi că, în locul ei, trebuie să-ţi construieşti una pentru uzul propriu, "patria mică".

Aceasta este soluţia la care, pe foarte mulţi, ne-a obligat comunismul. În urma ocupaţiei postbelice şi a impunerii prin teroare a unui regim politic, România nu mai era patria noastră, era "a lor". Acum patria ne este furată în varianta pe care am descris- o înainte: România e patria corupţilor. Iarăşi suntem constrânşi să ne confecţionăm o patrie la scară mică, la nivelul unor pasiuni profesionale şi al unor valori pe care le cultivi într- un grup restrâns de oameni … (De pildă, Humanitas sau cartea despre care vorbim sunt variante pentru patria mea mică.)

România nu-şi va recupera, credeţi, niciodată "patria mare"?
Singura speranţă este că, odată cu trecerea vremii, patriile mici, creatoare de bine pe suprafeţe restrânse, ar putea coagula, ar putea face masă critică şi ar putea naşte, paralel cu patria mare coruptă, o altă patrie mare. Ceea ce vă descriu aici într-o variantă inocentă şi utopică este de fapt o faţă a luptei eterne dintre bine şi rău. Numai că această luptă se dă de fiecare dată în condiţii sociale foarte concrete. Premisele noastre sociale în această luptă sunt deocamdată nefavorabile binelui.

Vorbiţi în termeni extrem de duri despre “Femioşii comunismului", despre barzii compromişi. Care credeţi că este tratamentul contemporan care li se cuvine?
Lustraţia. Interdicţia de a juca rolul de repere morale sau de a ocupa locuri sociale reprezentative. După ce ne-au nenorocit o dată înainte prin prestaţia lor social- imorală, vin să ne nenorocească acum a doua oară. Pentru ei e impudic şi pentru noi e prea mult. Oricum, sunt convins că, nepracticând la timp lustraţia (acum douăzeci de ani), România a importat de pe celălalt mal al istoriei sale (cel de dinainte de 1990) corupţia pe toate planurile şi a reformulat- o la scara noilor condiţii istorice.

Ce rol joacă televizorul în viaţa lui Gabriel Liiceanu?
Nu mă mai uit la nici un canal românesc. Când nu sunt vulgare şi plicticoase, canalele autohtone sunt tendenţioase, de zinformează sau cultivă în mod sistematic ura. Sunt mai multe posturi de televiziune care, prin felul în care arată de ani buni, se fac vinovate de genocid spiritual.

Cum va arăta noua specie, total aculturală?
Ştiţi, rolul şcolii pe lume este să "cultive", să cultive spiritul. Or, cum la noi şcoala este în cea mai grea suferinţă, pericolul este ca spiritul noilor generaţii să rămână necultivat. Însă în natură cresc şi o grămadă de plante şi flori necultivate în mod sistematic. Ele îşi iau ce le trebuie de unde apucă. Nu va fi o specie "total aculturală". Va fi una ce va descoperi singură, dincolo de pereţii şcolilor, sursele de hrană şi creştere.

Ce fragment din "Întâlnire cu un necunoscut" a fost cel mai dificil de scris?
Toate şi nici unul în egală măsură. Fiecare rând a fost scris cu gândul că trebuie să se ridice la un anumit standard al expresiei, acela care să facă posibilă o continuitate de sens între ceea ce este scris şi mintea cititorului. De fiecare dată e atât de greu să îmblânzeşti cuvintele, să le faci cu adevărat să spună ceva!

Cum credeţi că va afecta această carte imaginea filosofului Gabriel Liiceanu?
De ce ar afecta-o? Sper că o va împlini. Ea este o carte de filosofie, este modul meu de a face filosofie. Întrebându-mă aşa cum mă întrebaţi, dovediţi că nu vă puteţi elibera de o serie de prejudecăţi legate de "filosofie". A face filosofie nu înseamnă neapărat să vorbeşti păsăreşte sau să treci prin lume grav şi îngândurat. A face filosofie înseamnă să vezi sensuri acolo unde ceilalţi nu văd decât fapte.

Însă forma în care exprimi aceste sensuri poate fi infinit variată, poate fi şi una prietenoasă, literară, nerigidă, comică chiar. Alegerea ei depinde până la urmă de numărul de oameni cu care vrei să comunici. Eu vreau să mă întâlnesc, prin cărţile mele, cu cât mai mulţi oameni. Şi dacă, la rândul lor, se vor întâlni cu un om, şi nu cu o mumie filosofică sau cu o "gândire pură", e cu atât mai bine pentru ei.

"Nepracticând la timp lustraţia (acum douăzeci de ani), România a importat de pe celălalt mal al istoriei sale (cel de dinainte de 1990) corupţia pe toate planurile şi a reformulat- o la scara noilor condiţii istorice.“,

GABRIEL LIICEANU, filosof

DE LA SMS-URI LA GOETHE

Revenire pe tărâmul "literaturii personale"

"Întâlnire cu un necunoscut" reprezintă revenirea lui Gabriel Liiceanu la scrierea egotistă. Notaţia diaristică se adaptează la o varietate de evenimente, de la întâlniri cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugene Ionesco, Cioran, Noica şi Andrei Pleşu până la farse, amintiri din comunism, butade; nu lipseşte un jurnal de lectură al filosofului, un slalom de la Novalis la Kundera, de la Heidegger la Goethe. Nu, cititorul nu are să întâlnească "o mumie filosofică" – Liiceanu vorbeşte în această carte despre beţia de diminutive de care se loveşte zilnic, despre neajunsul de a avea vecini, despre şoferii de taxi şi despre SMS-urile trimise "la pachet" de sărbători.

Cartea a fost lansată la Bookfest, unde, alături de autor, au vorbit Vlad Zografi şi Vlad Russo. "M-am gândit cum să fac să trag discursul în care este vizată viaţa fiecăruia dintre noi la nivelul înţelegerii generale", declara Liiceanu la lansarea de la târgul de carte.

"Cei care te atacă spunând că nu faci decât un act de impudoare şi că institui indiscreţia ca formă de comunicare sunt răuvoitori. (…) Tot ce este spus în nume propriu, până la urmă, îi priveşte", preciza Liiceanu. Directorul Editurii Humanitas a afirmat şi că e sătul de ipocrizia filosofiei şi că "este normal ca un filosof neipocrit să încerce să-şi dezgolească sufletul în beneficiul tuturor". Volumul a fost publicat în urmă cu o lună la Humanitas şi are un tiraj de 7.000 de exemplare.