Din vremea cand poetul Mircea Ivanescu (76 de ani) nu se retrasese inca la Sibiu, Emil Brumaru si-l amintes te, din Iasi, construind carari de marmora alba pentru pisici sau ratacind mereu drumul spre Dolhasca.
Traducator al lui James Joyce, Franz Kafka, Robert Musil sau F. Scott Fitzgerald, Ivanescu „si-a multiplicat creatia prin traduceri“, scrie Brumaru.
In viziunea criticilor, poezia lui Mircea Ivanescu - al carei protagonist este un alter ego al poetului, Mopete, o anagrama a cuvintelor „poet“ si „poem“ - nu are echivalent in literatura autohtona. Recent, poetul propus la Nobel in 1999 a fost distins cu Premiul Opera Omnia al revistei „Romania literara“.
Fenomenul Mopete!
„Daca ma gandesc bine, Leonid Dimov mi-a facut cunostinta cu Mircea Ivanescu, cred ca prin 1966 sau 1967. Si tot pe atunci poetul Mopete ne-a chemat sa-l vizitam, spre seara, acasa... Mircea Ivanescu locuia in Bucuresti. Avea o curte mare, noroioasa... Dimov si cu mine inaintam incet pe o carare foarte ingusta, facuta din bucati de marmura alba, pasind extrem de atenti sa nu calcam alaturi, in noroi...
Misterul s-a risipit imediat, Mircea Ivanescu marturisindu-ne, cu o lumina amuzata in ochi, totodata parca cerandu-si scuze, ca drumul e construit anume pentru pisici... ca sa nu-si murdareasca labutele... Drept care toti trei, abia sositi, ne-am dus, ocrotiti de intuneric, sa mai gasim marmora (tocmai se demolase o casa alaturi) ca sa completam cararea aceea atat de speciala... „calea regala” a motanilor... in casa ramasesera sotiile celor doi poeti, Stella si Marina...
Aventura a avut un final fericit. Nu ne-a vazut nimeni! Mult mai tarziu, dupa ani de zile, intr-o dupa-amiaza, la Dolhasca, m-am trezit ca-mi bat la usa Mihai Ursachi si Mircea Ivanescu. Surpriza enorma! A fost o vizita de pomina!!! Nimerisera cu greu Dolhasca. Mi-au aratat un teanc urias de bilete de tren, colorate frumos; ori treceau de Dolhasca si coborau la Veresti, ori, in sens invers, ajungeau la Pascani, depasind sistematic Dolhasca.
La mine, lucrurile s-au precipitat cand Misu, vazandu-l pe Scamosila, motanul meu siamez, a inceput sa povesteasca cum tatal sau, militar, enervandu-se pe maica-sa, scotea sabia si taia cate o pisica in doua... Cred ca inventa, insa Mircea Ivanescu, oripilat, si-a luat pardesiul si-o geanta uriasa si, pur si simplu, a fugit pe linia ferata spre gara... Parca il vad si acum: micut, cu ochelarii cu lentile groase, sarind neindemanatic din traversa in traversa. Am incercat sa-l opresc, sa-i explic ca nu eu, gazda, i-am insultat dragostea lui deja celebra pentru pisici... A ramas neinduplecat...
L-am gasit in gara... si, tot brusc, amandoi s-au suit in primul tren ce a oprit si au plecat... Anul trecut, in Sibiu fiind, am vorbit cu dansul la telefon... S-a bucurat, urma sa mergem, Ion Muresan si cu mine, sa-l vedem... Dar astea sunt intamplari „a vietii de om”, vorba lui Bacovia... Mircea Ivanescu este un foarte mare poet, reusind sa creeze o adevarata directie in poezia noastra... Cartile lui, multe, mi-au incurajat mereu sufletul spre geana aceea de zare visata de orice scriitor... si parca, in timp, poezia lui capata o si mai hranace greutate.
Majoritatea poetilor tineri merg pe linia inaugurata de el. Faptul ca se vorbeste intruna despre Premiul Nobel in preajma numelui sau este evident de indreptatit. Si a tradus imens. Un om de aleasa, incredibila cultura. Cum sa-i multumesc ca datorita lui am citit Kafka (mai ales „Corespondenta”, absolut fascinanta, si „Jurnalul”), Faulkner, Joyce, Musil... si atati alti autori minunati? Imi dau seama ca, iata, dansul cumva si-a multiplicat creatia prin traduceri. Fenomenul Mopete! Se cuvine sa ne inclinam adanc si afectuos in fata lui Mircea Ivanescu si sa-i dorim sanatate si liniste sufleteasca... in izolarea lui dureroasa si superba.” Emil Brumaru, poet
Recomandările noastre
