Există un război pe care nu îl vezi, nu îl auzi și nu îl simți — până când este prea târziu. Nu se duce cu tancuri pe câmpii sau cu avioane pe cer. Se duce în spectrul electromagnetic, în acel spațiu invizibil în care semnalele radio, radarele, sistemele de comunicații și dronele coexistă și se combat simultan, uneori, la viteza luminii.

Cine controlează acest spațiu controlează, în mare măsură, soarta oricărui conflict modern. Iar România, situată pe frontul estic al NATO, cu un conflict activ la câteva sute de kilometri distanță, a început să înțeleagă — mai bine mai târziu decât niciodată — că acest domeniu nu mai este un lux tehnologic, ci o necesitate existențială.

Sau poate nu a înțeles?