Deschizi televizorul dimineața, pentru a afla dacă negocierile pentru viitorul premier au ajuns la vreun rezultat. Ca de obicei, înainte de a afla ceva, am fost informat că trebuie să mă alarmez. Prompterista de serviciu a început aproape strigând. Nu anunța o invazie, nici o revoluție și nici măcar arestarea guvernului demis.

Era vorba despre aceleași negocieri care durează de săptămâni, despre aceleași surse, aceleași calcule și aceleași ambiții. Pe ecran se succedau politicieni, analiști, experți și foști experți. Toți vorbeau despre viitorul țării. Și, pe măsură ce îi ascultam, aveam impresia că urmăresc nu construcția unei puteri, ci administrarea unei demolări.

Miza nu părea să fie cine va conduce România, ci ce va mai rămâne din partidele care au construit-o în ultimele decenii. M-am gândit atunci, inevitabil, la PNL. Nu la partidul real, cu defectele, compromisurile și mediocritățile sale, ci la ideea pe care pretinde că o reprezintă. Și m-am întrebat dacă nu asistăm la una dintre acele situații descrise de filosofii istoriei, când o instituție nu este înfrântă de adversari, ci de propriii săi administratori.

Nu prin atac frontal, ci prin dizolvare lentă. Nu prin interdicție, ci prin anularea istoriei. I-am condamnat pe foștii băsiști din PNL, dar am greșit: dl. Alin Tișe, liberal fost P.D., s-a demonstrat mai liberal decât mulți. Președintele CJ Cluj a cerut PNL să voteze Guvernul Veștea, constatând amar:„Au devenit brusc niște fecioare ieșite din bordel”