Obraznici şi stupizi. Aşa i-a calificat Ion Iliescu pe cei care au îndrăznit să afirme că frica de uninominal îl face să nu mai candideze.
Trecând peste faptul că este în stilul său ca atunci când nu mai are argumente să recurgă la injurii, să analizăm întâi cum şi-a justificat Iliescu necandidatura înainte de a ajunge la invective.
„Dacă ar fi fost listele de partid, aş fi candidat fără îndoială“, spune el. Liste. Sigur, „sfintele liste“ nu i-ar fi dat nicio emoţie. Partidul l-ar fi cocoţat în capul listei şi astfel ar fi ajuns în parlament cu ochii închişi.
În al doilea rând, Iliescu s-a arătat deranjat de micimea colegiilor uninominale. „Nu ar fi exagerat să mă bat pe jumătate din electoratul lui Vanghelie?“, s-a întrebat el retoric dispreţuitor. Cu alte cuvinte, este sub demnitatea lui să se restrângă la voturile amărâţilor din Zăbrăuţi-Ferentari şi Rahova. El are nevoie de prostimea din toată ţara, pe care să o amăgească cu dublarea pensiei sau a salariului minim pentru că, în Bucureşti, chiar şi în cel mai amărât colegiu, Iliescu nu are garanţia că există suficienţi pensionari disperaţi încremeniţi încă în România anilor ’90.
Realitatea este departe de ceea ce spun câţiva dintre admiratorii săi secreţi, şi anume că, oriunde ar candida, câştigă. Poate că, dacă ar fi mers în zonele rurale năpăstuite din Moldova sau Oltenia, ar fi învins uşor câţiva anonimi locali. Dar nu ar fi fost ruşinos pentru el să se marginalizeze la Botoşani sau să cerşească voturile celor mai săraci dintre vasluieni? Asta pe lângă faptul că ar fi trebuit să aştepte propunerea vreunui preacinstit barosan local.
Din acest punct de vedere, Iliescu, spre deosebire de Năstase, ştie să evite umilinţele gratuite. Pentru a se apăra de dosare, moştenitorul mătuşii Tamara este în stare să fugă şi la Mizil-Prahova şi la Tărtăşeşti-Dâmboviţa. În acest caz, fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă, pentru că, dacă nu ar mai fi deputat, urmărirea penală nu s-ar mai bloca în parlament.
Votul uninominal l-a pus pe Iliescu în situaţia de a se umili în provincie pentru un loc de senator sau a risca într-un Bucureşti ostil, unde nu te poţi baza nici măcar pe organizaţia de partid, pentru că e condusă de imprevizibilul Vanghelie. Sigur, ar fi putut candida în Primăverii, unde locuieşte de ani buni, cu sprijinul lui Oprescu. Dar nu ar fi făcut praf „independenţ a“ acestuia? De ce să rişti, când ai nevoie peste un an de acelaşi independent să candideze la preşedinţie?
Iliescu se mai justifică cu cele patru candidaturi la preşedinţia României pe vot uninominal. E adevărat, şi de trei ori a şi câştigat. Numai că Bucureştiul nu e România. Cu toate cele cinci mineriade, Iliescu, de când a reinventat PCR sub diverse nume social-democrate, nu a reuşit să câştige Primăria Capitalei. A fost nevoie de păcăleala cu independentul.
Cea mai recentă candidatură pe uninominal a fost cea din aprilie 2005. La congresul PSD unde a fost bătut de Geoană. De atunci, Iliescu a învăţat ce riscant este să candidezi, şi mai ales ce urât este să pierzi la bătrâneţe. Mai ales în propriul partid şi în faţa unuia pe care-l consideri un prostănac. Şi atunci, de ce să rişti o înfrângere pentru un mandat de parlamentar? Că doar poţi conduce un partid, bloca o moţiune, sprijini un guvern sau suspenda un preşedinte şi dacă nu eşti parlamentar. Oricum ai din pensii de la stat venituri de 3.500 de euro pe lună.
