În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!…”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.
 
Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.
 
„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.
 
„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.
 
„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine…”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.

"Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărui nume este cunoscut."
– „Lexiconul negru” Editura Humanitas, 200

TRECUT. Vida Nedici, într-un portret din vremea când se spune că tortura

 Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă… Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.
 
De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.


PREZENT. La 86 de ani, „sadica Vida” neagă faptul că a fost în topul cruzimii


„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită…”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.
 
Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.


„REFUGIATĂ”. Vida Nedici (dreapta), la un chef în fosta Iugoslavie


DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.
 
La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” – cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă – „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”. 
 
INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”

Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie…”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.  

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?  
Vida Nedici:
Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană… Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea…

Unde aţi lucrat la Securitate?

Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult… N-am mai ieşit din casă de ani de zile… Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?

La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară – n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac… Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.  

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu… Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta – n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau… securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?

Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?

Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul…
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?

Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta…”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”  

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?

Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.  

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem…  
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.  

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI
 
„Aşa aş bate pe cineva!”  

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost – cred – împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită…

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”
  

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”…

O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS  

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.  

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel…
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră…

Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia… Ştiţi că la fotografii se poate specula… Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?

Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
– Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

Mâine în Evenimentul zilei”

Citiţi mâine î n „Evenimentul zilei” portretele femeilor-gardian din penitenciarele comuniste ca Mislea, Dumbrăveni sau Văcăreşti. „Temniceri în fustă” care le-au marcat pe deţinute prin trecerea bruscă de la brutalitate la o bunătate inexplicabilă.

Te-ar putea interesa și: