Calugar. Sursa foto: AI
Din cuprinsul articolului
Într-o lume în care oamenii sunt preocupați de carieră, bani și confort material, decizia de a renunța la cele lumești pentru a urma calea credinței poate părea greu de înțeles. Totuși, există oameni care aleg să îmbrace haina monahală, considerând că adevărata împlinire nu vine din lucrurile materiale, ci în apropierea de Dumnezeu. În exclusivitate pentru EVZ, monahul Adrian a vorbit despre viața din mănăstire, precum și despre restricțiile pe care le presupune această alegere.
Așezămintele monahale și rolul lor
Mănăstirile și schiturile sunt așezăminte monahale ce funcționează în sub îndrumarea Bisericii Ortodoxe Române. Ele se află sub autoritatea ierarhilor bisericești și pot fi înființate sau desființate doar cu aprobarea Sfântului Sinod.
O mănăstire este mai mult decât un lăcaș de rugăciune. Ea devine o comunitate de călugări sau călugărițe care, prin jurământ solemn, aleg să trăiască în sărăcie de bunăvoie, ascultare și înfrânare. Schiturile funcționează după aceeași rânduială, dar cu obști mai mici.
Cum arată viața într-un așezământ mona
Regulamentul monahal prevede reguli clare. Mănăstirile au datoria să fie exemple de viață duhovnicească, să îmbine rugăciunea cu faptele bune și să transmită credincioșilor o mărturie autentică de credință.
În interiorul mănăstirilor există și activități practice. Se organizează ateliere de pictură, sculptură, croitorie sau broderie, dar și cursuri religioase ori școli pentru formarea cântăreților bisericești. Toate aceste îndeletniciri au scopul de a sprijini comunitatea și de a menține rânduiala spirituală.
Candelă. Sursa foto: Freepik
De ce aleg oamenii să îmbrace haina monahală
Pentru monahi, călugăria este o chemare spre sfințenie. Alegerea nu este o fugă de lume, ci o dorință de a-L sluji pe Dumnezeu și de a arăta lumii chipul credinței trăite. Monahul Adrian compară alegerea vieții monahale cu Taina cununiei, menționând că ambele presupun o legătură profundă și o asumare pe viață.
„Aici nu cred că vreți să primiți un răspuns scolastic, extras din manualele de teologie fundamentală sau de mistică și ascetică. Așa că vă rog să vă imaginați rațiunile pentru care doi tineri aleg să își unească destinele cerând binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei, pentru că în tradiția Bisericii asemănăm călugăria cu Taina Cununiei, fiecare dintre aceste două modalități de viețuire având specificul, frumusețile și provocările ei”, ne-a spus părintele.
O alegere greu de înțeles, dar profundă
Monahul Adrian afirmă că atracția pentru viața monahală are la bază o legătură profundă cu Dumnezeu. Liniștea, simplitatea și ritmul dintr-o mănăstire îi fascinează pe unii oameni atât de mult încât aleg să lase la o parte convențiile sociale și să se dedice credinței.
„Cred cu tărie că există o îndrăgostire de viața monahală, de simplitatea și de tot ritmul sau de taina pe care le oferă interiorul unei mănăstiri, de care unii se arată atât de atrași încât ignoră mentalitățile sau cutumele sociale, chiar și într-o eră a postmodernismului”, adaugă părintele.
Biserica Ortodoxă. Sursa foto: Pixabay
Potrivit acestuia, retragerea din lume nu înseamnă izolare totală, ci dorința de a trăi alături de alți monahi cu același ideal: apropierea de Dumnezeu.
„Este dorința omului de a sta înaintea lui Dumnezeu cât mai mult timp și pentru aceasta el caută un mediu favorabil. Pentru aceasta el pleacă din ceea ce noi numim lume, adică se retrage din viața socială, că să trăiască împreună cu alți oameni (monahi) care urmăresc același scop, apropierea de Dumnezeu, pentru ca mai apoi să se izoleze și mai mult de oameni, în sihăstrie, în liniștea și singurătatea unor locuri pustii, unde prezența lui Dumnezeu se poate simți mai bine”, mai spune părintele.
Monahismul, drumul sigur spre Hristos
În viziunea sa, călugăria este modul prin care omul caută un sens mai înalt al vieții, punând în prim-plan valorile spirituale și renunțând la confortul lumesc.
„Hotărârea de a alege calea mănăstirii poate fi luată și dorința de a oferi acestei vieți un sens mai înalt, ca o preocupare mai intensă și mai atentă la valorile spirituale și duhovnicești ale credinței creștine, în care îndeletnicirile cotidiene și privațiunile firești ale unui astfel stil de viață să marcheze zorii îndumnezeirii omului”, explică monahul.
Pentru omul modern, viața monahală poate părea o renunțare la tot ce înseamnă libertate. În realitate, călugării privesc această cale ca pe o împlinire. Ei renunță la bunurile lumii pentru a primi ceva ce nu poate fi cumpărat: pacea lăuntrică și apropierea de Dumnezeu.
„Nu aș vrea să considerăm aceste privațiuni, care sunt specifice monahismului, drept restricții în sens peiorativ, ca niște dorințe la care un monah nu mai are voie, așa cum se întâmplă în cazul dietelor pentru cei care vor să scadă în greutate, spre exemplu”, explică acesta.
Rugăciunea rămâne pe primul loc
Potrivit monahului Adrian, viața de mănăstire urmărește apropierea de Dumnezeu și creșterea spirituală.
Călugărul se îndepărtează de tot ce l-ar putea distrage și își organizează ziua astfel încât fiecare activitate, fie că e legată de hrană, rugăciune sau muncă, să îl sprijine în drumul său spre sfințire
„Trebuie să privim particularitățile vieții de mănăstire prin scopul pe care aceasta și-l propune. Astfel, monahul, în parcursul său către despătimire și sfințire, se îndepărtează deliberat și asumat de lucrurile care nu-l susțin în acest proces și își împropriază un anumit ritm alimentar, al activităților zilnice, al preocupărilor de zi cu zi, prin care poate ajunge mai lesne la rezultatele dorite”, a continuat el.
Restricțiile din mănăstiri
Monahul Adrian mai spune că viața de mănăstire se sprijină pe trei voturi fundamentale, care dau sens tuturor regulilor și restricțiilor din obște. Votul sărăciei îl obligă pe monah să renunțe la orice bun material, de la proprietăți la obiecte de valoare, pentru a nu se lega de lucrurile lumii.
„Spre exemplu, votul sărăciei de bunăvoie presupune asumarea unui stil de viață cu un minim necesar de resurse materiale, în care să nu se posede titluri de proprietate, bunuri de mare valoare, și vizează chiar eliberarea de orice atașament pătimaș față de un bun, indiferent de valoarea patrimonială sau nepatrimonială a acestuia”, susține părintele.
De asemenea, votul castității îl ajută să se ferească nu doar de tentațiile trupului, ci și de orice gând care i-ar putea răpi atenția de la Dumnezeu, păstrându-i mintea și inima concentrate asupra vieții spirituale.
„De asemenea, votul castității sau al fecioriei, îl ajută pe monah să se păzească nu doar de patima desfrânării, dar și de apropieri sau de gânduri rușinoase, care i-ar distrage atenția de la o contemplare permanentă la Dumnezeu”, explică acesta.
Votul ascultării de bunăvoie îl învață pe monah să ceară îndrumare pentru orice acțiune importantă.
„Nu în ultimul rând, prin votul ascultării de bunăvoie monahul se asigură permanent că face lucruri bune. Aceasta presupune că, pentru orice lucru semnificativ, monahul cere îndrumare de la superiorii săi, fie că ne referim la stareț, la duhovnic sau la un alt viețuitor responsabil din obștea mănăstirii”, arată părintele.
Ascultarea, un aspect esențial al vieții monahale
În esență, toate regulile și limitele din mănăstire se nasc din cele trei voturi. Acestea nu sunt pedepse sau interdicții fără rost, ci modalități prin care monahul își păstrează disponibilitatea trupului, a minții și a sufletului pentru a trăi în prezența lui Dumnezeu.
„Din afară poate părea că monahul este condamnat să execute ordine, dar în realitate această ascultare de cel mai mare este modul în care mintea se disciplinează, gândurile se smeresc și încep să analizeze obiectiv situațiile concrete, inima are timp să ierte și să iubească, văzând lumina și binele din ceilalți oameni”, continuă monahul Adrian.
Respectând aceste principii fundamentale, monahul reușește să trăiască în legătură strânsă cu Dumnezeu.
„Din aceste trei mai voturi, care sunt principiile vieții monahale, izvorăsc toate celelalte reguli după care trăiesc monahii. Altfel spus, ca să folosesc cuvintele dumneavoastră, restricțiile din mănăstire vizează toate acele lucruri prin care un monah, dacă le-ar face, ar încălca voturile sau n-ar mai fi disponibil fizic, psihic și sufletește pentru a sta înaintea lui Dumnezeu”, a mai spus acesta.
Rânduiala – esența vieții monahale
Monahul Adrian subliniază că rugăciunea este vitală pentru cei care aleg drumul monahismului.
„Rugăciunea este convorbirea cu Dumnezeu și ne putem lipsi de ea în aceeași măsură în care ne putem lipsi de respirație, adică deloc”, afirmă acesta .
De asemenea, monahul atrage atenția că lipsa rugăciunii îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu.
„Când nu ne mai rugăm suferim o ruptură a comuniunii noastre cu Dumnezeu și de aici se nasc toate chinurile și necazurile vieții. De aici trebuie să înțelegem că rugăciunea nu este specifică doar monahilor, ci oricărui creștin care Îl caută pe Dumnezeu și vrea să actualizeze prezența Mântuitorului Iisus Hristos în viața sa. Se spune că nimeni nu a păcătuit cu ceva înainte de a abandona rugăciunea, astfel că lipsa acesteia este primul pas spre cădere” explică părintele.
Îndrumări pentru cei care vor să se călugărească
Monahul Adrian le recomandă celor interesați de viața monahală să înceapă prin pelerinaje la mănăstiri din România sau la Muntele Athos, pentru a petrece câteva zile în ritmul și atmosfera spirituală a obștii și a se familiariza cu slujbele și activitățile de zi cu zi.
„Tinerii sau vârstnicii care sunt curioși să afle mai multe despre viața de mănăstire pot face pelerinaje la aceste sfinte lăcașuri din România sau de la Muntele Athos, unde să rămână câteva zile, să se integreze în atmosfera duhovnicească a obștii, să participe la programul slujbelor și la ritmul activităților lucrative din mănăstire, și de acolo Dumnezeu le va da răspunsurile potrivite”, mai spune monahul.
În viziunea sa, atracția pentru viața monahală trebuie analizată cu multă răbdare și atenție.
„Cei care simt că sunt atrași de viața monahală, să aibă răbdare ca să se convingă dacă dorința lor este statornică și întemeiată pe argumente solide, precum asumarea voturilor monahale, iubirea față de Dumnezeu care li se descoperă în singurătate și de liniște”, subliniază el.
Greșeala pe care o fac tinerii
Monahul Adrian atrage atenția că tinerii greșesc atunci când văd monahismul ca pe o soluție pentru eșecurile în dragoste, carieră sau viața socială. Alegerea vieții monahale trebuie să fie o decizie conștientă și matură, motivată de dorința de apropiere de Dumnezeu.
„De multe ori, tinerii au impresia că Dumnezeu le-ar arăta un drum spre monahism prin repetatele lor eșecuri în relațiile sentimentale, prin negăsirea unui drum al carierei care să-i împlinească, prin lipsa de integrare în cercurile de prieteni sau de colegi, ceea ce e greșit”, explică părintele.
Monahul Adrian subliniază că drumul spre viața monahală trebuie parcurs cu maturitate. Abia după ce tinerii au depășit provocările sociale, și-au finalizat studiile, au dobândit experiență în muncă, au participat la slujbele bisericii și și-au arătat recunoștința față de cei din jur, pot avea capacitatea morală și spirituală de a păși în mănăstire.
„La Dumnezeu trebuie să mergi nu ca un decepționat, ci ca un învingător. După ce ai biruit provocările privind bunele relații cu toți cei din jurul tău, după ce ai finalizat studiile și te-ai deprins cu munca, după ce slujbele de la biserica din cartier ți se vor părea scurte și dup terminarea lor vei vrea să mai rămâi să te rogi, după ce ți-ai arătat recunoștința față de toți cei care te-au ajutat să crești și să evoluezi în viața socială, atunci vei avea capacitatea morală de a merge să trăiești în mănăstire”, a adăugat monahul.
Ce responsabilități au monahii
În mănăstire, fiecare călugăr contribuie la bunul mers al obștii, ocupându-se de conducerea mănăstirii, administrarea bunurilor, primirea vizitatorilor sau îngrijirea obiectelor de cult. Cei cu pregătire teologică pot fi hirotoniți ca diaconi sau preoți în mănăstiri,
„Viața de mănăstire poate fi comparată cu viața într-un stup de albine, cum de altfel albina și simbolizează fecioria, întrucât doar regina este responsabilizată cu reproducerea noilor membrii. Așadar, fiecare monah dintr-o obște este responsabilizat cu câte o ascultare sau activitate”, susține acesta.
Monahul adaugă că „unii călugări au activități administrative, precum conducerea întregii instituții (starețul), administrarea bunurilor (economul), primirea străinilor (arhondaric), îngrijirea obiectelor de cult (eclesiarhul) ș.a. De asemenea, unii părinți, dacă au studii de teologie la nivel de licență, pot fi propuși spre a fi hirotoniți diaconi sau preoți, după cum este nevoie în mănăstirea respectivă. Dintre preoții cu experiență, unii sunt rânduiți și duhovnici pentru a primi spovedania celorlalți monahi, dar și a pelerinilor, credincioși și credincioase care merg să se închine la mănăstire”, a încheiat acesta.
