Se spune că sculptorul Constantin Baraschi a început să modeleze monumentul ostaşului sovietic eliberator cu câteva luni înainte de răsturnarea mareşalului Antonescu. În 1946, monumentul era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii, în piaţa din care plecau Şoseaua Kiseleff şi Şoseaua Jianu (astăzi, Bulevardul Aviatorilor), care peste câţiva ani primea numele lui I.V. Stalin. Lucrarea era aşezată la sfârşitul spaţiului triunghiular dintre cele două artere care începe de la Institutul Geologic.

În 1973, monumentul executat de Baraschi a fost mutat vreo două sute de metri mai sus, pe Şoseaua Kiseleff, pe o pajişte de lângă biserica Mavrogheni, iar după prăbuşirea comunismului a dispărut.

În 1948, la doar câteva luni după abdicarea forţată a Regelui Mihai, a fost demolată statuia ecvestră a Regelui Carol I aflată în Piaţa Palatului, în faţa Bibliotecii Universitare şi a Fundaţiei. Statuia era opera sculptorului Ivan Mestrovici şi fusese realizată în epoca interbelică. Mestrovici era autorul unui panteon al statului iugoslav constituit în 1919 – şase cariatide simbolizând provinciile Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor –, aşezat pe un platou în muntele Avala, la o distanţă de 30 de kilometri de Belgrad.

În primăvara anului 1948 a început şi distrugerea statuii lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii, demolatorii luptându-se o vreme cu soclul său foarte rezistent. Tot lui Mestrovici îi aparţinea statuia lui Ion I.C. Brătianu din micul scuar al fundaţiei omonime de lângă fostul Muzeu al Literaturii Române.

Statuile amplasate în spaţii publice sunt, de cele mai multe ori, simboluri naţionale şi politice, aşa încât ocupantul sovietic a început să fie reprezentat plastic, din 1950, în tot mai multe locuri din Bucureşti şi din ţară. Monumentul ostaşului sovietic fusese aşezat într-o piaţă centrală din care începeau câteva cartiere moderne şi opulente de blocuri şi vile ce îmbinau specificul caselor boiereşti din Bucureştiul de altădată cu înlesnirile tehnicii occidentale. Locuiseră în ele, până la venirea comuniştilor, industriaşi ca Nicolae Malaxa (sediul Institutului Cultural Român) şi Max Auschnitt (ulterior, reşedinţă a Ambasadei Argentinei), personaje ca Elena Lupescu (pe Aleea Vulpache, rebotezată Aleea Alexandru, ulterior ambasadă şi, respectiv, sediul unui partid), oameni politici ridicaţi în perioada interbelică, proaspăt îmbogăţiţi… În cartierele acestea dintre Şoseaua Jianu, Şoseaua Bonaparte (devenită „Ilie Pintilie”) şi Calea Dorobanţilor, dintre Palatul Victoria şi Parcul Bordei, s-au instalat mai-marii noii orânduiri şi consilierii sovietici.

Pe Şoseaua fostă Jianu se desfăşurau defilările prilejuite de noile sărbători: 1 Mai, 23 August, iar până în 1963 – 7 Noiembrie, întrucât praznicul bolşevic a fost timp de 15 ani şi „sărbătoare naţională” românească. Tribuna oficială era amplasată în mijlocul actualei Pieţe Charles de Gaulle, la doi paşi de statuia lui I.V. Stalin de la intrarea în „Parcul de cultură şi odihnă I.V. Stalin”, din capătul Bulevardului I.V. Stalin (Aviatorilor), aflat în raionul bucureştean I.V. Stalin…

În acest „perimetru” mai exista o statuie a lui Stalin, iar la capătul lui începuse în 1952 construcţia acelei moschei sovietice, Casa Scânteii, copiată după clădirea Universităţii Lomonosov din Moscova.

„Parcul de cultură şi odihnă I.V. Stalin”, care iniţial se numise „Parcul naţional Regele Carol al II-lea”, avea încorporat în interiorul său Muzeul Satului, amenajat de sociologul Dimitrie Gusti, palatul surorii regelui, Regina Elisabeta a Greciei, restaurantul Pescăruş, proiectat de arhitectul Horia Creangă, un pavilion expoziţional, iar la limita de nord-vest se învecina cu pistele de galop şi de trap ale Hipodromului proiectat în 1905 de arhitectul I. Berindey şi reconfigurat în epoca interbelică de inginerul Dimitrie Matak…

La începutul anilor ’50 s-a instituit un concurs pentru ridicarea unei statui a lui Stalin la Bucureşti, pe când Braşovul îşi pierduse numele, consecinţă a unui decret, şi devenise din 23 august 1950 „Oraşul Stalin”. Şi-au adus machetele cu statui ale lui Stalin numeroşi sculptori, iar acestea au fost examinate de o comisie condusă de Ana Pauker. Favoritul competiţiei era Constantin Baraschi. Însă, din prudenţă, organizatorii concursului au recurs la opinia, socotită aprioric decisivă, a unui sculptor sovietic. Iată ce scrie în acest sens istoricul de artă Petre Oprea, autor al unui jurnal remarcabil, întins pe aproape o jumătate de veac: „Un avion special l-a adus pe sculptorul Nikolai Tomski, care urma să decidă dacă vreuna dintre lucrări merită să fie înălţată în Bucureşti sau ar avea el vreo sugestie. Tomski s-a pronunţat pentru macheta lui Dimitrie Demu cu mult entuziasm şi spusa lui a fost ordin, căci Stalin îl preţuia şi lucrările acestuia care-l înfăţişau pe primul secretar al partidului comunist sovietic se află pretutindeni în URSS. Sculptorului sovietic i-a fost prezentată o colecţie de circa 20 de machete, iar cea a lui Baraschi era cea mai agreată de oficialităţile noastre. Sorţii au decis altfel. A doua a fost cea a lui Dorio Lazăr, care a fost plasată ulterior în Oraşul Stalin (…), iar cea a lui Baraschi a fost, se pare, a patra”.

În anii aceia s-a înregistrat o ingenioasă escrocherie pusă la cale de un interlop inventiv, care i-a cerut unui gipsar să-i toarne câteva seturi de machete ale unor pretinse viitoare statui menite să-i înfăţişeze pe „clasicii” doctrinei comunismului: Marx, Engels, Lenin, Stalin. De unde şi numele de „Afacerea MELS”. Întovărăşindu-se cu un complice îmbrăcat, ca şi el, în haină de piele, folosind o Pobeda, escrocul descindea la câte o şedinţă-plenară raională sau regională de partid, trecea de portar cu un „Noroc bun, tovarăşe!”, pătrundea în sală şi se ducea la tribună, unde îl întrerupea pe vorbitor, anunţând că partidul a decis să răspândească în serie largă statuile „clasicilor” care nu trebuiau să lipsească din niciun sediu PMR şi din nicio locuinţă de activist… Întreba cine se înscrie şi cu cât, strângea banii, îi lăsa miniaturile din gips în dar primului secretar local, se suia în Pobedă şi pleca… Cei doi au fost prinşi din întâmplare, într-o cameră a Hotelului Minerva din Craiova unde trăseseră şi unde ceruseră să li se aducă masa. Picolul care îi servise fusese surprins să vadă teancuri de bancnote de 1, 3, 5, 10, 25 şi 100 de lei aşezate în ordine pe pat şi i-a spus despre aceasta responsabilului restaurantului…

Ironia sorţii a făcut ca Dimitrie Demu – întocmai ca actorul Gheorghe Poenaru, care jucase într-o piesă rolul lui Lenin – să emigreze mai târziu în Occident, unde a publicat în 1973 o carte intitulată Sous le sourire de Staline. Cu opera sa principală, turnată la fostele Uzine Malaxa, artistul a avut ghinion financiar. A cerut pentru statuie 50 de milioane de lei, sperând ca autorităţile să-i dea jumătate din această sumă. Însă Ocârmuirea, culantă, nu s-a târguit, onorându-i cererea de 50 de milioane, conştientă, totodată, de reforma monetară programată să se producă în curând, în ianuarie 1952. După „stabilizare”, artistul nu a putut converti din milioanele sale decât echivalentul costului câtorva mese luate la restaurant.

Deşi destalinizarea începuse în Uniunea Sovietică în 1953, statuia lui Stalin a rămas pe locul ei până în anul 1961, când, la al XXI-lea Congres al PCUS, Hruşciov şi-a criticat iarăşi aspru înaintaşul. În 1961, Braşovul şi-a recăpătat numele, iar statuile lui Stalin au dispărut pe tăcute, într-o noapte, fără explicaţii, din Bucureşti şi din ţară. A dispărut şi aceea făurită de Constantin Baraschi, intitulată Lenin şi Stalin la Smolnîi.

La mijlocul anilor ’50 se încheia cea mai ruşinoasă epocă din istoria artei plastice româneşti, saturată de lucrări ridicole executate după canoanele realismului socialist sovietic, de tablourile ce se intitulau Casa Scânteii (Ciucurencu), Şi la noi va arde lampa lui Ilici (A. Atanasiu), Citirea „Scânteii” în uzină (Gh. Freiberg), Tovarăşii Voroşilov şi Gheorghiu-Dej în vizită la GAC Livedea (G. Miklosay), Învăţând de la maeştrii sportului sovietic (O. Angheluţă), Portretul tov. Gheorghiu-Dej (C. Iser), Portretul academicianului A. Toma (Steriadi), Semnarea apelului pentru un pact al Păcii (Camil Ressu), Dăm patriei mai mult cărbune (Dan Hatmanu)… Singurul pictor consacrat care nu a făcut nicio concesie până la moarte (1957), exprimându-şi în public dispreţul pentru inepţiile realismului socialist, a fost Theodor Pallady. Corneliu Baba, foarte apreciat pe atunci în URSS, cooptat membru al Academiei din această ţară, a pictat şi el un portret al lui Lenin. O statuie a lui Lenin este dezvelită la Bucureşti pe 22 aprilie 1960 cu mare fast politic. Autorul, sculptorul Boris Caragea, bulgar din Tulcea, va încasa pentru această lucrare suma de un milion de lei – echivalentul a 20 de automobile Moskvici, care se vindeau pe atunci cu 49.500 de lei bucata.

Te-ar putea interesa și: