FLORIAN BICHIR: "În aprilie 2003, preotul Ioan Filip de la Biserica „Înălţarea Domnului“ din Baia- Mare, suspendat din funcţie de conducerea episcopiei, anunţa că va milita pentru înfiinţarea unei asociaţii tip sindicat, care să apere interesele preoţilor".
Părintele era supărat că în cazul său nu s-au respectat Legile Bisericii Ortodoxe Române privind numirea, transferarea şi promovarea în funcţii administrative ale clerului. La distanţă de patru ani, în august 2007, la Iaşi, un preot caracterizat drept controversat de presa locală, Petrică Florea din Costeşti, punea - cel puţin pe hârtie - bazele primului sindicat din istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sindicatul Naţional „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“.
Asociaţia anunţa că va promova interesele profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestuia, în faţa autorităţilor BOR, a autorităţilor civile, a instanţelor de judecată şi a organelor de urmărire penală. Victorios, preotul-sindicalist anunţa că în asociaţie au înscris peste 200 de preoţi, mulţi dintre ei caterisiţi de BOR ca urmare a unor abateri. Şi acest sindicat a dispărut după ce preotulfondator a fost implicat în nişte scandaluri şi îl acţionase în judecată pe ierarhul locului. Ideea unui sindicat preoţesc nu este nouă. După instalarea armatei sovietice în România, în 1945 s-a creat Uniunea Preoţilor Democraţi, împotriva căreia Patriarhul Nicodim nu avea nicio putere. Printre liderii acestei mişcări s-a numărat preotul Constantin Burducea, care pe 8 martie 1945, după instalarea guvernului Petru Groza, a fost numit în funcţia de ministru al cultelor. De la el a rămas celebra zicală: „Ca părintele Burducea, când cu steaua, când cu crucea!“. Gluma aceasta sinistră de sindicat roşu - şi folosit de ciuma roşie - a fost combătută de vrednicul de pomenire Prea Sfinţitul Antim Nica, dar şi de Patriarhul Justinian, care a desfiinţat acest organism ataşat pe lângă Departamentul Cultelor. Aud că în prezent, în Bucureşti, un alt grup de preoţi nemulţumiţi pune la cale înfiinţarea unui sindicat. Unii preoţi vorbesc pe bună dreptate despre abuzuri ale episcopilor. Ierarhi care nu dau socoteală nimănui. Numesc în funcţii după bunul lor plac, caterisesc fără probe multe, protopopii taie în carne vie dacă nu-şi primesc tainul. Mulţi dintre aceşti nemulţumiţi susţin că prin înfiinţarea unui sindicat vor readuce ierarhia cu picioarele pe pământ. La prima vedere, iniţiativa pare benefică pentru că mii de preoţi se zbat în sărăcie şi sunt la cheremul unor vlădici care se cred prim-secretari pe viaţă. Spun la prima vedere pentru că aceştia uită că preoţia nu este o meserie, o profesie, ci o vocaţie. Preotul nu este un administrator al Sfintelor Taine, un chelner al Altarului, ci un sacerdot, un slujitor. Cei care au primit această Taină a Bisericii nu se pot comporta ca nişte amploaiaţi care să meargă la discuţii cu patronatul (Sfântul Sinod). Care să se judece pentru ore suplimentare, bonuri de masă... Ideea unui sindicat al preoţilor aparţine unor răzvrătiţi sau clerici certaţi cu disciplina.
Recomandările noastre
