Imaginea spune totul: satul românesc este populat de amărăşteni, săraci de pute pământul şi suficient de proşti încât să-şi vândă soarta oricui le dă o pomană de doi lei. Stereotipul ideal pentru politicianul care vine la televizor ca să se vaite că a pierdut alegerile pentru că adversarul a furat, a fraudat, a dat mită. Perfect credibil, atâta vreme cât pare că o mare parte dintre alegători par şi coruptibili, şi suficient de retardaţi încât să îşi formeze opiniile politice în funcţie de cadoul primit în pre-ziua votului.

La alegerile din 2000, Vadim Tudor n-a fost deschizător de drum, dar a fost primul interpret de succes al piesei cu fraudarea. În 2004, i-a luat locul Traian Băsescu, care, între primul şi al doilea tur al prezidenţialelor, a încropit o minunată şi fantastică poveste despre furtul voturilor cu calculatorul. Mărturisesc că interpretarea a fost atât de bună încât aproape că l-am crezut. Am însă neplăcutul obicei de a nu uita subiectele despre care scriu şi, în 2005, când Băsescu era şeful statului, iar Vasile Blaga conducea Internele, am aşteptat ca vinovaţii să fie chestionaţi şi trimişi în judecată. Am primit în schimb, şi eu şi opinia publică, un lung şir de explicaţii despre incapacitatea statului de a-i depista pe cei responsabili. În 2006, când Băsescu schimbase şi şefii serviciilor secrete, şi pe cei ai Parchetului General, povestea a fost definitiv îngropată. A venit anul 2009, când PSD şi PNL l-au scos vinovat pe Teodor Baconschi şi pe românii din diaspora pentru prostiile lui Mircea Geoană. Nicio dovadă pentru acuzaţiile aduse fostului ambasador la Paris, ci doar o culpabilizare în masă a românilor care muncesc în străinătate. În consecinţă, nimic nou în poezia despre fraudarea alegerilor parlamentare parţiale din Neamţ şi Maramureş. Ponta şi Antonescu s-au victimizat la televizor, dar nu ştiu să fi depus vreo plângere penală.

Nu vreau să spun că partidele nu încearcă să mituiască alegătorii. Dimpotrivă, o fac şi încă la scară mare. Dar vă invit să ieşiţi din şablonul dezbaterilor televizate şi să gândiţi la două abordări diferite. Prima problemă: de ce credem că toţi cei care primesc celebra pungă cu zahăr şi orez se transformă în nişte alegători manciurieni, care votează automat cu cel care i-a cumpărat? Întâmplarea face că am petrecut lungi luni de vară într-un sat din judeţul Neamţ, la puţini kilometri distanţă de localităţile din colegiul electoral şase, unde a câştigat candidatul PDL. Este adevărat, cei din zonă sunt săraci şi se observă o cultură diferită a muncii, comparativ cu ceea ce se întâmplă în Ardeal. Dar, în nici un caz nu cred că oamenii de acolo se vând în masă pentru nişte conserve, un pic de zahăr şi ceva ulei.

A doua problemă: cred că există o complicitate tăcută între toate partidele, astfel încât finanţările cu bani negri – sursa corupţiei din România – să nu fie întrerupte. În 2006, cu mare discreţie, s-a votat prin consens o lege a finanţării partidelor care, în teorie, este foarte dură, dar în practică este total ineficientă. Instituţia care ar trebui să verifice banii care se duc şi vin dinspre zona politică este Autoritatea Electorală Permanentă. În fruntea ei a fost pus un fost senator PSD din Bacău, prieten cu Viorel Hrebenciuc – şi cu asta cred că am spus totul. În realitate, niciun partid nu vrea să pună capăt practicilor corupte din campanie. Toţi le folosesc şi nici măcar nu mai este valabilă acuzaţia că cei mai mulţi bani vin din zona puterii centrale. Dispun de sume imense şi baronii locali, care aparţin tuturor partidelor parlamentare. Liderii PSD şi PNL vorbesc despre mita oferită de PDL doar pentru a justifica rezultatele jalnice de la ultimele alegeri. În realitate, nu au de gând să schimbe sistemul acesta corupt, pentru că şi ei l-au folosit şi îl vor mai folosi.