Văd mulţi că iau în serios aerele de dictator ale lui Crin Antonescu, privit ca un mare pericol pentru democraţia română. E drept că omul este niţel bizar, cu vidul de conţinut şi manierismele de limbă care l-au făcut faimos în balta mică a audienţei de limbă română, că la alta n-are acces.
Insă lumea uită vorba aceea din teatru, că regele este rege pe scenă nu prin ce face el, ci prin cum se raportează ceilalţi la ceea ce face el. Cu alte cuvinte, Crin Antonescu e dictator exact atâta cât îl lasă colegii săi să fie.
Or, deocamată, nu au nici un motiv să nu-l lase: pe actuala dinamică electorală el şi-a atins indicatorii de succes pentru partid (deşi mai puţin pe ai săi personali): cu 18-19% din voturi PNL are şansa să ocupe cam 25% din locurile în Parlament, graţie contractului încheiat anul trecut cu PSL şi denumit USL. Care ar fi fraierul de liberal care să răstoarne înainte de 9 decembrie o bărcuţă care îi duce pe toţi, cu căţel şi purcel, către o victorie în alegeri peste aşteptările şi resursele reale ale partidului? Chiar dizidenţii de carton de la sectorul 1 au mârâit dar au încheiat prin a spune că vor lupta pentru cauză până la victoria finală - un fel de, adio, Crin, dar rămânem cu tine, că e mai mişto.
După 9 decembrie se schimbă complet datele problemei, fireşte, pentru că şeful PNL nu va mai avea nimic de oferit partidului său care a început să sufere vizibil de obezitate, ca PDL care s-a îngrăşat din succesele lui Băsescu. Atunci, securizaţi în fotoliile parlamentare, liberalii vor începe să-şi arate mai limpede diferenţele de nuanţă. Doar continuarea războiului politic cu o miză majoră - de exemplu, suspendarea lui Băsescu sau desfiinţarea insuportabilelor DNA şi ANI - i-ar mai putea ţine la un loc. De aici, convingerea mea că Antonescu va continua să supraliciteze, să întreţină intifada, pentru a-şi ţine falangele grupate. Politica română funcţionează manifestă efectul de turmă vizibil în galeriile de fotbal, de exemplu: faptul că eşti fan Steaua, Dinamo sau Rapid, ca să nu mai zic de cluburi de prin teritoriu, e în cea mai mare parte rezultatul hazardului. Puteai să te naşti în alt oraş sau cartier, sau să fi avut altă gaşcă de prieteni din copilărie, şi atunci ai fi fost în altă tabără. Dar o dată ataşat la un steag, loialitatea se manifestă feroce, ajungând la unii să se confunde cu identitatea ca individ. De unde şi paradoxul: fiind aşa intens, e ataşamentul acesta unul profund? Sau fiind rodul întâmplării, e unul superficial?
Partidele româneşti au toate simptomele acestui efect de haită: prea puţine idei sau valori comune adună oamenii la un loc într-o tabără sau alta, ei nimerindu-se pe acolo după cum a dat Dumnezeu. Dar o dată posesori de carnet, se bat ca chiorii apărându-şi colţul - până când apare ocazia să treacă în altă echipă, din care să se manifeste la fel de veninos. E prea puţin vorba de afinitate faţă de ceva în cazul acestor indivizi perfect interşanjabili, şi mult mai mult vorba de afiliere.
Profundă e doar intensitatea dorinţei de a fi într-o gaşcă; în care anume, nu contează şi nu se poate prezice.
Recomandările noastre
