Acum câţiva ani, când Britney Spears o făcea din ce în ce mai lată, actriţa Julia Roberts spunea într-un interviu acordat "Vanity Fair" că îşi doreşte s-o ia acasă pe cântăreaţă, s-o scuture bine şi să îi spună: "Uite care sunt regulile de acum încolo!".
Deşi acum celebrităţile se înghesuie pe Twitter să deplângă moartea lui Amy Winehouse, nici măcar una dintre ele nu s-a oferit să aplice "metoda Roberts": s-o ia acasă, să o pună pe picioare şi să îi explice cum să îşi gestioneze celebritatea. Niciuna dintre ele n-a făcut vreo mişcare, în ciuda puzderiei de semnale de alarmă în privinţa stării de sănătate a englezoaicei.
Spre deosebire de Roberts, un VIP relativ echilibrat, Winehouse a fost o vedetă de tipul "fast forward", numai că a aplicat şi în moarte modelul ascensiunii ei. Succesul i-a parvenit repede, celebritatea, la fel, şi nu a putut sau nu a interesat-o să îşi gestioneze faima, transformată repede în faimă "cu minus în faţă". Faptul că, în loc să alimenteze piaţa muzicală cu materiale discografice noi, lăsându-şi fanii să aştepte piese "proaspete", care nu vor mai veni, a ajuns să facă turul presei de scandal, devenind o "poster girl" pentru droguri, alcool şi tulburări de alimentaţie, cu siguranţă nu a fost în favoarea ei. I s-ar fi putut ierta multe, dar nu şi faptul că a demonstrat consecvenţă numai când a fost vorba de dependenţe.
Jurnalistul Chris Wilman, care a intervievat- o pe cântăreaţă, declara că nu crede că ea se simţea rău atunci când consuma droguri, ci, din păcate, atunci când nu consuma. În opinia lui, asta ar fi fost lovitura de graţie, căci un dependent e mult mai vulnerabil în perioadele de abstinenţă. Interviul lui cu Winehouse a fost preluat de Reuters, laolaltă cu observaţiile ziaristului pe seama cântăreţei. Avertizarea pe care o enunţă Wilman este poate printre cele mai importante lucruri spuse zilele astea despre Winehouse. Aceea că am pierdut un artist, nu o caricatură. Iar imaginea cântăreţei pe care ţi-o lasă ziaristul este aceea a unei persoane minunate când "era" realmente acolo, dar mai mult "nu era". Iar Wilman s-a îngrijorat văzând cum îi dispărea "flacăra" din ochi şi s-a întrebat - ca mulţi alţii, dar nu destui - ce ar putea să facă pentru ca acea scânteie să rămână, fără a găsi o soluţie sau o explicaţie pentru acel du-te vino al cântăreţei. Şi asta se întâmpla în 2007.
Amy a avut talent cu carul, dar nu a demonstrat destul încât să intre în faimosul club "27", cel al celebrităţilor iconice care au murit din cauza exceselor de diverse tipuri, în culmea gloriei lor. În perioada în care au murit Joplin, Hendrix, Morisson sau Cobain, nu existau milioane de oameni care să se zgâiască pe YouTube la peripeţiile tale în stare de ebrietate, nu exista public destul de treaz încât să-şi dea seama că acela de pe scenă nu e, nu erau cârcotaşi care să dea "like" la ştiri pe TMZ.com sau "Daily Mail", ştiri în care se spune că un om e pe moarte aproape – dar uite ce haine penibile poartă.
Adevărul e că Amy a murit sub ochii întregii lumi şi, dacă ne gândim în perspectivă, putem vedea exact cum a pierdut kilogram cu kilogram, cum faţa ei devenea din ce în ce mai suptă şi întunecată, cum păţaniile descrise cu lux de amănunte în tabloide erau de fapt strigăte de ajutor.
Poate vom afla cauza morţii lui Amy în curând, dar nu vom şti niciodată de ce a murit. Nu vom şti dacă sunt efectele celebrităţii timpurii, dacă avea traume din copilărie pe care nu le-a rezolvat – legate de divorţul părinţilor ei – sau dacă pur şi simplu suferea din dragoste. Nimeni nu poate afla asta vreodată, pentru că nimeni n-a ştiut. Poate cu puţină "dragoste dură", puţină "zguduială" în stilul Juliei Roberts, am mai fi avut parte de muzică în stilul inconfundabil al lui Winehouse.
