Nu putem avea pretenţia să construim autostrăzi, să avem un sistem de educaţie performant şi să facem geopolitică în jurul Mării Negre când noi nu suntem în stare să scăpăm de nişte maidanezi. Ar trebui să ne privim în oglindă şi să admitem cât de slabi suntem ca naţiune.
S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. O haită de câini m-a încercuit la 3 dimineaţa după ce parcasem maşina pe o alee din apropierea blocului. Pur şi simplu nu voiau să mă lase să trec, considerând că la acea oră nu aveam ce să caut pe teritoriul lor. Gaşca aia de câini o ştiam de mult timp şi erau pe acolo câţiva tipi foarte duri. Se înfrăţiseră inclusiv cu nişte mexicani din LA. Ca să ajung în scară a trebuit să înconjur blocul şi să intru prin spate. Am fost pus la respect şi am cedat blazat şi debusolat după toată tensiunea acelei zile. Întâmplarea e relevantă pentru că totul s-a petrecut în noaptea turului doi al alegerilor locale. Închisesem ediţia la 2 noaptea pentru că aşteptasem numărarea paralelă a voturilor. Când am ajuns în lift m-a apucat un râs nervos: cât de ridicol este să visezi reforme, modernizare, să dezbaţi planuri de viitor, să trasezi axe geo-strategice pe harta lumii când nu ştii dacă nişte câini te vor lăsa să intri în casă. Orice discuţie despre lucruri serioase e fără sens. Nu vă mai umflaţi în pene. Păziţi-vă fundurile să nu fiţi muşcaţi.
Suntem într-un vertij instituţional. Folosim cuvinte care n-au legătură cu problema în discuţie. N-avem puterea de a ne concentra pe subiect, ni se pare că spunem ceva dar nu rămânem cu nicio idee în cap. În problema câinilor comunitari, n-am înţeles o iotă de 10 ani de când tot ascult discuţii. N-am înţeles ce vor iubitorii de animale. Nu pricep ce au în cap autorităţile. Ne învârtim în jurul cozii. "Nu vrem să îi omorâm dar nici să-i adăpostim n-avem bani, nu vrem să părem sadici dar nici să se creadă că nu ne pasă, noi nu zicem că e bine aşa dar nici să recurgem la măsuri extreme... bla-bla, bla-bla". Asta auzi.
De fiecare dată când câinii muşcă iese la iveală impotenţa noastră administrativă. Fiecare muşcătură e o dovadă a inconştienţei noastre. Anul trecut am avut 10.000 de dovezi numai în Bucureşti, atâţia oameni au fost muşcaţi. Câinii au o forţă a maxilarului cuprinsă între 100 kg/cmp şi 240 kg/cmp, deci vorbim de un risc potenţial de mari proporţii. Am putea privi lucrurile astfel: punem 10.000 de capcane prin tot oraşul şi ne obişnuim cu existenţa lor. Aşa cum ne-am obişnuit şi cu maidanezii. Le ocolim, călcăm cu atenţie iar cine cade în ele şi îşi secţionează piciorul sau braţul capătă o experienţă folositoare în viitor. Dacă te obişnuieşti cu ideea, poţi ajunge să accepţi orice.
Duminică, o fetiţă de 3 ani a fost atacată la intrarea în bloc, adică în zona ei de securitate, acolo unde un copil se joacă. Câinele a muşcat-o de mâini şi de gât. Patrupedul e protejatul locatarilor, ei îl hrănesc, îl găsiţi şi-acum tot acolo. Eu locuiesc în Aviaţiei. Cinci-şase câini păzesc parcarea blocului, iar locatarii le aruncă mâncare pe geam. E nivelul nostru de civilizaţie urbană. Câinii aceştia sar la străini, sar la oamenii care îşi plimbă propriii câini, sar la copiii care aleargă ca nişte sinucigaşi inconştienţi. Mă miroase când intru şi ies din bloc iar dacă vin noaptea târziu, trebuie să mă strecor printre fălcile lor. Face parte din condiţia mea de român şi e straniu. Pe vremuri ne ascundeam de tătari, acum ne educăm copiii să se ferească de câini. Şi unii cred că aceasta e măsura toleranţei prin care ne dovedim umanitatea. Nu, e doar expresia stării de somnolenţă a raţiunii colective. Amânăm deciziile, paşii hotărâţi aşa cum unii amână să se spele pe dinţi până când ajung să creadă că e o prostie să faci asta.
Nu mai suport câinii din stradă. Nu mai vreau să păşesc printre ei la ieşirea din metrou, nu vreau să mai văd adolescente intimidate de maidanezi, m-am săturat de această tensiune incipientă, prezentă la tot pasul. Regizoarea Beatrice Rancea trăieşte în casă cu 26 de câini. Este o opţiune onestă, dar e un caz unic. În rest nu e decât o imensă ipocrizie. Abordarea raţională este delimitarea a două categorii clare: animale de casă, cu stăpân care răspunde pentru el, şi animale ale nimănui care trebuiesc adoptate sau eutanasiate. Viteza de strânge a câinilor de pe străzi trebuie să depăşească rata lor de înmulţire. Foarte simplu. Câinii comunitari nu sunt un capăt de ţară. Nu putem avea pretenţia să construim autostrăzi, să avem un sistem de educaţie performant şi să facem geopolitică în jurul Mării Negre când noi nu suntem în stare să scăpăm de nişte maidanezi. Ar trebui să ne privim în oglindă şi să admitem cât de slabi suntem ca naţiune.
Recomandările noastre
