L-am privit cu multă atenţie pe Crin Antonescu. Nu i se pot nega inteligenţa şi nici reflexele oratorice, cu mult peste media liderilor politici apăruţi în ultimii ani. E bun.
Necazul e că domnul Antonescu a devenit conştient de simpatia pe care o generează în rândul unui grup de admiratori. E, cumva, un soi de Mircea Badea al politicii naţionale: îi place să vorbească mult, se străduieşte să fie în trend, îşi alege ţinte de discurs cu priză la mase şi, din când în când, face gesturi teribiliste pentru că i se pare firesc să profite de capitalul atenţiei sporite pe care o generează apariţiile lui în spaţiul public. Dar, până deunăzi, îmi părea că este incapabil să depăşească statutul de vedetă politică, statut asumat şi exploatat până dincolo de limitele unei expuneri şi aşa prelungite în faţa camerelor de luat vederi. Ca unul care, în anii din urmă, a trăit mirajul ieşirii din anonimat prin intermediul televiziunii, am tot aşteptat punctul de cotitură al domnului Antonescu, pentru că ştiu prea bine ce capcană imensă întinde neofiţilor această supraexpunere. Ţi se pare, deodată, că nu mai există trepte în jos, ci doar drum înainte şi, în cel mai rău caz, mici stagnări de etapă sau perioade de alergare mai uşoară spre o ţintă finală, care s-ar traduce în cazul domnului Antonescu printr-o victorie în viitoarea cursă prezidenţială. Într-un astfel de context, Crin Antonescu poate fi scuzat pentru toate derapajele şi virajele necontrolate pe care le-a făcut în ultimii ani. S-a gândit şi se gândeşte în continuare la confruntarea majoră din 2014, are un proiect personal de dus la îndeplinire şi adună, în consecinţă, capital de simpatie şi sprijin din mai toate zonele posibile. Face rating dintr-un soi de jogging politic. Nu trăim într-o Românie care să premieze consecvenţa şi lipsa compromisurilor, altfel l-am fi avut preşedinte pe Raţiu în 1990, iar Ion Iliescu n-ar fi ajuns de două (sau de trei ori?!) şef al statului. Dar, dincolo de orizontul acestei curse, sunt încă destul de mulţi cei care aşteptau şi, într-o bună măsură, încă mai aşteaptă să-l vadă pe Crin Antonescu transformându-se într-un lider politic, dimensiune care, spre deosebire de lumea vedetelor de televiziune, cuprinde şi latura unui tip anume de responsabilitate. Punctul de inflexiune, momentul în care apar întrebările legate de felul în care poţi întrebuinţa admiraţia aproape necondiţionată a celor care te aplaudă, a venit şi pentru domnul Antonescu. În aceste zile se arată, de fapt, linia orizontului politic spre care aleargă liderul liberal.
Există un semn bun. Distanţarea, aproape violentă, de PSD ne arată că şi domnul Antonescu simte dinamica momentului. Socialdemocraţii nu sunt ciumaţii vieţii politice româneşti, dar mariajul lor cu liberalii n-avea niciun orizont, oricât de multe legături subterane vor fi existând între membrii lor de partid. Viaţa politică românească se aşază într-o construcţie bipolară alimentată chiar de conflictul cvasi-permanent dintre PDL-Băsescu şi "ceilalţi". Or, Crin Antonescu, aşa cum îl ştim azi, fie şi dintr-un orgoliu alimentat de poziţia fruntaşă pe care o ocupă în rândul prezumtivilor candidaţi la preşedinţie, n-are cum să accepte perspectiva unei situări la grămadă. Vrea, cu siguranţă, să fie primul şi, dacă s-ar putea, unicul. De mână cu Ponta şi cu Năstase, n-ar fi putut alerga la fel de repede şi a simţit, deja după alegerile de anul trecut, că riscă să piardă cursa. La fel de bine, pare să-şi dea seama, în acest moment, că nici PNL nu poate depăşi obstacolele prea mari din traseul pe care îl are de parcurs spre guvernare un partid totuşi prea mic.
Pentru Crin Antonescu, a venit momentul unor decizii critice. Sunt convins ca ia în calcul o apropiere de PDL, dar are nevoie de un pretext suficient şi valabil. Moratoriul propus de Traian Băsescu nu ajunge. Mi s-a părut că aştepta o reacţie mult mai violentă din partea PSD după atacul lansat la adresa "partidului comuniştilor care l-au adus pe Traian Băsescu la putere". N-a fost să fie pentru că nici Victor Ponta nu mai e "micul Titulescu", folosit de baronii pesedişti pe post de forţă de reacţie rapidă în anii pe când conducea doar tineretul social-democrat. Mutarea, într-un fel decisivă, e acum la PDL şi ea n-are legătură cu mazilirea Robertei Anastase, ci ţine, categoric, de felul în care se vor aşeza apele la vârful formaţiunii democrat-liberale. Se va întâmpla, desigur, în primăvară, iar până atunci mai sunt câteva luni bune, în care Crin Antonescu are ocazia, aproape nesperată, de a hotărî nu numai soarta propriului partid, ci şi cine va fi succesorul lui Emil Boc la conducerea PDL. E principalul motiv pentru care intuiesc că, în acest sfârşit de toamnă, vom vedea un altfel de Crin Antonescu, mai atent, mai rezervat în declaraţii şi, poate, deja hotărât să intre în haina de prezidenţiabil, lăsând în debaraua istoriei chiloţii de maratonist prin studiouri de televiziune.
Recomandările noastre
