Totul era frumos, începând cu subiectul de mare încărcătură simbolică mărturisind un lirism al fatalismului: din pură întâmplare, un papugiu italian aflat la vârsta maturităţii, interpretat de Gassman, se însoţeşte cu un student, un tocilar benign, străin de deliciile mai mult sau mai puţin păcătoase ale concretului vieţii.

Iniţiat de neaşteptatul său maestru, tocilarul-ucenic descoperă o altă faţă, nebănuită, a existenţei. Colindă amândoi într-o Lancia decapotabilă, ţâşnind în demaraje duse până la virtuozitate.

Numai că, într-o depăşire, soldată cu un accident, tânărul, care ajunsese să ia câteva prize de bucurie, fie şi numai în doze homeopatice, îşi pierde viaţa. Odată cu convertirea sosise şi întâlnirea cu moartea.

Există multe elemente din temperamentul personajului interpretat în Depăşirea din Vittorio Gassman însuşi. Am înţeles lucrul acesta citindu-i memoriile, intitulate Un grande avvenire dietro le spalle, titlu pe care îmi place să-l traduc, evitând cuvintele „înapoi” sau „îndărăt”, prin Un mare viitor retrospectiv.

Viclenia postmodernă a genericului este uşor de sesizat, iar tonul naraţiunii e ironic, adesea autopersiflant, ceea ce nu exclude provocarea decurgând din ostentativa bărbăţie italienească.

Nu a făcut zâmbre stângii

Gassman însă, care s-a născut la Genova în 1922, are pe linie paternă şi o ascendenţă nemţească. Vocaţia actoricească, aşa cum nu e greu de bănuit, i s-a trezit de timpuriu, începe să ia lecţii şi apoi să joace încă din timpul războiului.

Gassman nu face distincţie, cum am văzut că se obişnuieşte la noi, adesea până la incompatibilitate, între actorul de teatru şi actorul de film. El însuşi s-a ilustrat de la început pe ambele planuri. De asemenea, Luchino Visconti, care la finele anilor ’40 monta piesa lui Cocteau Părinţi teribili şi cu care Gassman avea să colaboreze, a devenit apoi marele regizor de cinema pe care îl ştim, dar a mai montat piese…

Spre deosebire de majoritatea colegilor săi de breaslă italieni, unii de mare renume – şi spre cinstea lui –, Vittorio Gassman n-a făcut zâmbre stângii politice sau celei intelectuale în deceniile cinci şi şase ale secolului trecut. Şi-a văzut de arta şi de cariera sa prodigioasă până la barochism. Evocă, de altfel, acel „imens bordel verbal şi ideologic” de după război şi-i surprinde bine atmosfera.

Scena de lut

Iată-l pe Luchino Visconti la lucru, descris de Gassman, pe când monta la Roma piesa lui Caldwell Drumul tutunului: „Impactul cu Luchino a fost galvanizant. Aducea cu sine farmecul nobilimii autentice şi o rigoare necunoscută până atunci mie şi teatrului italian. Mai întâi îl năuci pe sufleur: voia ca totul să fie desăvârşit, documentat, veridic. Pentru un amănunt legat de o mobilă sau de o faţă de masă, era în stare să suspende repetiţiile vreme de două ore, în timp ce recuziterii alergau înnebuniţi prin dughenele negustorilor de vechituri. Pentru textul lui Caldwell pardosi scena cu lut şi ne puse să mâncăm chintale de napi. Până şi alegerea personajului bătrânei bunici fu ghidată de acele – azi – canoane implacabile ale realismului. Sfârşi prin a o descoperi într-un azil de bătrâni; hoaşca ne urmă cu ardoare şi încântată curiozitate la teatru, unde nu mai fusese niciodată. Când am poftit-o, înainte de premieră, să asiste la jocul nostru, se trânti foarte mulţumită într-o lojă şi se distră nebuneşte.”

Eleganță de stil vechi

Reputat prin eleganţa sa vestimentară în felul în care erau notorii pe vremuri la noi Tony Bulandra sau Ion Iancovescu, Gassman mărturiseşte: „Pentru mine, a merge la croitor e mai rău decât a mă duce la dentist, iar probele îmi dădeau o senzaţie neplăcută până la limita ameţelii”.

Paradoxurile abundă în carte. Petrece doi ani în Statele Unite, fără entuziasm, întrucât „nu aveam nimic din tânărul actor arivist care vrea să intre pe făgaşul sistemului american”.

Mai târziu va cunoaşte şi America de Sud – era matur şi în plină notorietate –, unde, plictisit de interesul excesiv manifestat pentru persoana sa, având sămânţă de scandal, intră ca un taur în vesela şi în cupele de şampanie ale unei recepţii diplomatice.

Strălucita carieră pare să fi fost, cel puţin la vremea memoriilor, sursă de dezabuzare pentru Gassman. Rândurile sale ating nu o dată pragul aforismului, cum ar fi atunci când spune că Destinul are mai mult bun-gust decât oamenii…

Vittorio Gassman a murit în anul 2000, la vârsta de 78 de ani. Număra cu 20 mai puţin atunci când şi-a scris amintirile. A sfârşit celebru, bogat, „împlinit”, făcând faţă prezentului, dar mărturisind şi inaderenţa la el – ca orice memorialist – de îndată ce spune că aparţine unei eleganţe de stil vechi.