Orice ar spune scepticii de serviciu, există momente definitorii pentru identitatea şi viitorul unei comunităţi politice, puncte nodale în funcţie de care se structurează alianţe şi opţiuni fundamentale. Demnitatea acţiunii politice se verifică prin luciditate, coerenţă şi consecvenţă.
Este exact ceea ce asigură relaţiei dintre România şi Statele Unite calităţile durabile dobândite în ultimii ani. Mă gândesc la întreaga politică externă de după 11 septembrie 2001 când, de o manieră non-partizană, forţele politice din România care constituie ceea ce se cheamă "the mainstream" s-au pronunţat, fără ambiguităţi, în favoarea acţiunilor occidentale de rezistenţă împotriva terorismului şi de susţinere a democratizării în regiuni extrem de volatile. Alianţa democraţiilor este reazimul speranţei în lumea de azi. Prefigurarea acestei politici externe poate fi găsită, neîndoios, în orientarea pro-NATO din perioada Emil Constantinescu, inclusiv curajul de a susţine, în pofida virulentelor critici venite dinspre PDSR (predecesorul PSD-ului) si PRM, a intervenţiei militare NATO din fosta Iugoslavie în primăvara anului 1999 (un rol important l-a jucat ministrul de externe din epocă, Andrei Pleşu). Aceste acţiuni nu se desfăşoară fără costuri, inclusiv dureroase sacrificii de vieţi omeneşti. Izolaţionismul, anti-globalismul şi pacifismul, oneste sau ipocrite, se mobilizează împotriva oricărui gest intervenţionist. Dar este vorba de mize vitale pentru viitorul valorilor în care cred şi pe care înţeleg să le apere democraţiile liberale.
Conciliatorismul în raport cu mişcările radicale anti-democratice, cu ceea ce se cheamă "rogue regimes", s-a dovedit întotdeauna o carte pierzătoare. Preşedintele Traian Băsescu nu a făcut niciodată vreun secret din faptul că parteneriatul strategic cu Statele Unite constituie o axă principală a politicii externe româneşti. Pot exista uneori puncte de vedere diferite în anumite chestiuni punctuale, lucrul este firesc în cadrul unei strânse cooperări politico-militare, dar în ansamblu între Bucureşti şi Washington există o convergenţă de viziune asupra priorităţilor strategice din lumea contemporană. Amplasarea scutului strategic anti-rachetă pe teritoriul României este, cum scriam în revista "22″ în momentul anunţării acestei decizii, un moment egal ca semnificaţie cu intrarea României în NATO. Revoluţiile din 1989 au fost expresia dorinţei popoarelor supuse experimentului totalitar comunist de a reveni în Europa, de a-şi regăsi şi de a-şi reafirma tradiţiile democratice suprimate în deceniile anterioare. În 1989, visul expansionist sovietic a primit o lovitură mortală. În fapt, URSS a pierdut Războiul Rece şi doi ani mai târziu, în decembrie 1991, a încetat să mai existe. Acestea sunt fapte concrete, care nu necesită argumentaţii suplimentare. Imperativul responsabilităţii politice, în acest moment, nu poate fi ignorat din raţiuni politicianiste. Interesul naţional transcende vicisitudinile, meandrele, geloziile, pasiunile şi rivalităţile competiţiei politice.
Sunt unii care se îndoiesc de adevărul cuvintelor lui Vaclav Havel care definea NATO drept o alianţă în numele civilizaţiei umaniste moderne, deci nu o simplă coaliţie militară (deşi, fireşte, elementul militar este fundamental). Consider că exact despre acest lucru este vorba. Vizita preşedintelui Băsescu la Washington, întâlnirile de la Casa Albă, discuţiile cu conducerile de la Departamentul de Stat, Departamentul Apărării şi CIA au confirmat că, în politica democratică, încrederea şi consecventa sunt inseparabile. Nu voi intra în detalii, voi spune doar că întâlnirile de acest gen sunt menite să consolideze relaţiile bilaterale, să fortifice chimia interpersonală şi să menţină procesul de conlucrare strategică la nivelul dorit de ambele părţi. România este o democraţie pro-occidentală, un punct strategic esenţial, un aliat demn de încredere, mai ales în condiţiile de instabilitate politică, financiară etc. din regiunea Mării Negre şi a Mediteranei. Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
